Forums


PELERINAJE - DUHOVNICESTI :: Forums :: Pelerinaje : Ucraina,Crimeea ,Rusia,Serbia,Muntenegru,Israel,Grecia
<< Previous thread | Next thread >>   

GRADINA MAICII DOMNULUI-MUNTELE ATHOS !

Mergi la pagina  [1] 2 3 4
Author Post
MiroslavPetras
Tue Apr 03 2012, 08:36PM
admin

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
SFANTUL MUNTE ATHOS

ICOANELE FACATOARE DE MINUNI ALE MAICII DOMNULUI DIN MUNTELE ATHOS !


Sfântul Munte al Athonului (care mai este numit pe bună dreptate Grădina Maicii Domnului) este o peninsulă legată de pământul Greciei în partea dinspre miazăzi, având celelalte trei părți scăldate de Marea Egee. Lungimea Sfântului Munte este de 60 km, iar lățimea variază între 12 și 18 km. Altitudinea vârfului Athonului este de 2030 de metri (vezi Vârful Athonului (2030 m)). Suprafața peninsulei este de 389 km2.
Până la venirea Maicii Domnului aici, Sfântul Munte se afla în întunericul închinării la idoli. Se aflau multe capiști idolești, iar pe vârful Athonului se afla idolul Apolon, fiind făcut din aur și având o înălțime uriașă. Se spune că atunci când era luminat de soare, se vedea tocmai de la Constantinopol. La acest idol, veneau mulți și i se închinau, iar diavolii care locuiau în el răspundeau la întrebările lor, dar mai întâi trebuia să li se aducă jertfe, chiar pe unii din copiii lor. Și acum se păstrează altare idolești, având pietre cu canal de scurgere a sângelui, pe care se junghiau copiii mici.Despre încreștinarea Sfântului Munte se păstrează din tradiție următoarele date;
După înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului, au aruncat sorți să vadă ce parte a pământului li se va încredința pentru propovăduirea Evangheliei. Sorții Maicii Domnului au căzut să meargă pe pământul Ivirului, care acum se numește Gruzia.
Preasfânta s-a bucurat și se pregătea pentru plecare, dar i s-a arătat îngerul Domnului și i-a zis să nu se depărteze de Ierusalim, că țara ce i-a căzut se va lumina mai târziu, iar acum să primească îngrijirea altui pământ, pe care i-l va arăta Domnul. Astfel, Maica Domnului a rămas în Ierusalim în casa preaiubitului ucenic al Domnului, Sfântul Apostol Ioan.
Plecarea ei a fost în felul următor: Lazăr, care a fost înviat de Mântuitorul Hristos a patra zi, se afla în insula Cipru, unde fusese hirotonit episcop de Sfântul Apostol Varnava. Fiind deci în Cipru, a dorit din tot sufletul s-o vadă pe Maica Domnului, dar ezita să meargă în Ierusalim, ferindu-se de ura evreilor, care căutau să-l omoare. Așa că i-a scris Preasfintei Fecioare, rugând-o să vină în insula Cipru. Maica Domnului a răspuns că va veni, dar să-i trimită o corabie.
Când Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan călătoreau spre insula Cipru, din rânduiala lui Dumnezeu s-a ridicat o furtună pe mare și corabia a fost dusă în apropierea Muntelui Atonului.Văzând frumusețea locului, Preasfânta Fecioară a cerut Fiului ei să-i dăruiască acest munte, ca să-l aibă ca moștenire. Atunci, s-a auzit un glas zicând: „Primește acest loc ca moștenire și în el își vor afla scăparea toți care vor să se mântuiască".
Coborând Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan la țărm, diavolii care se aflau în idoli, au început să țipe înfricoșați, fiind siliți de puterea lui Dumnezeu: „Ieșiți în întâmpinarea Mariei, Maica lui Dumnezeu, la limanul lui Climent!". Poporul, mirându-se și înspăimântându-se de cele ce auzea, a coborât la țărm să vadă ce s-a întâmplat, întrebându-se ce fel de Dumnezeu a venit, fiind mai mare decât al lor. Idolul Apolon s-a prăbușit și s-a sfărâmat în mii de bucăți. Aceasta i-a speriat și mai mult. Ajungând la limanul lui Climent, au aflat pe Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan, care le-au vestit despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre răstignirea, învierea și înălțarea Lui la ceruri.
Auzind toate acestea, oamenii s-au închinat adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos și au mulțumit Maicii Domnului pentru acest mare dar. Apoi, s-au botezat cu toții și și-au sfărâmat capiștile și idolii dintr-însele. Maica Domnului i-a învățat, i-a povățuit și le-a zis că „acest loc îmi este dat mie de Fiul și Dumnezeul meu". După care, binecuvântându-i, le-a zis: „Să fie darul lui Dumnezeu în locul acesta și asupra celor ce vor viețui aici cu credință și cu bună cucernicie și a celor ce vor păzi poruncile Fiului și Dumnezeului meu.
Și toate cele pământești le vor avea cu îndestulare și fără multă osteneală. Viață cerească li se va dărui lor și mila Fiului meu nu se va ridica de la dânșii. Locului acestuia eu îi voi fi apărătoare și fierbinte mijlocitoare către Dumnezeu și pentru cei ce vor viețui aici". Apoi s-a urcat din nou pe corabie, lăsându-i pe toți cu lacrimi în ochi de bucurie pentru marele dar pe care-l primiseră, dar și cu lacrimi de întristare pentru despărțirea de Maica lui Dumnezeu.
După încreștinare, Sfântul Munte a ajuns aproape de pustiire. Când a rânduit Bunul Dumnezeu și Preasfânta Lui Maică, au început să vină unii bărbați râvnitori, care s-au nevoit și s-au sfințit aici, precum a fost Sfântul Petru Atonitul, care a auzit din gura Maicii Domnului următoarea făgăduință: „Părinte, în Muntele Athonului va fi odihna ta! Pe acest Munte l-am ales eu dintre toate părțile pământului și am hotărât să-l afierosesc spre a fi locuință călugărilor și pustnicilor și are să se numească «sfânt» și câți vor locui într-însul și vor voi să se lupte cu dușmanul obștesc al omenirii, adică cu diavolul, eu însăși voi lupta alături de ei, voi fi cu dânșii în toată viața lor, mă voi face lor ajutătoare nebiruită, îi voi învăța cele ce se cuvine să le facă și îi voi sfătui la cele ce se cuvine să nu le facă.
Mă voi face lor mai înainte gânditor, doctor și le voi purta de grijă, atât pentru hrana și doctoria care întăresc și folosesc trupul, cât și pentru hrana și doctoria care împuternicesc sufletul; și nu-i voi lăsa să cadă de la bine și de la fapta lor cea bună. Și aceasta o voi face în viața lor; iar după moarte voi înfățișa Fiului și Dumnezeului meu pe aceia care cu iubire de Dumnezeu și întru pocăință își vor săvârși viața lor în muntele acesta și le voi cere de la Dânsul desăvârșită iertare a păcatelor".
Această făgăduință nu o face altcineva, ci Preasfânta și Preacurata Maică a lui Dumnezeu pentru cei care părăsesc toate și vin în Sfântul Munte și se încredințează în mâinile ei cele preacurate și preasfinte. O, cât de bogați suntem noi, cei care avem o astfel de Maică preabună și preamilostivă! Mai pe urmă, s-au construit multe mănăstiri, schituri, chilii și colibe. Au fost perioade în care Sfântul Munte a cunoscut o mare înflorire
Pe vremea imparatului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau cateva manastiri, care insa au fost pustiite de barbarii navalitori. Catre sfarsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Sfantul Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat in vis, a gasit muntele pustiu. De aceea a trebuit sa-si caute adapost intr-o pestera intunecoasa, plina de taratoare otravitoare, pe care numai cu rugaciunea le-a alungat.
In a doua jumatate a seolului al IX-lea (867) vine si se aseaza in Sfantul Munte Athos, Pustnicul Ioan Colibasul, vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmata de altii, asa ca in scurt timp inaltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, ravnitori dupa viata ingereasca, post si rugaciune de zi si de noapte, in linistea profunda a muntelui. Vasile Macedon, imparatul bizantului (867-886) ascultand rugamintea sihastrului Ioan Colibasul, ii darui lui si urmasilor sai acest munte, care de acum inainte incepe a se numi Sfantul Munte. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, il intari si imparatul Leon Inteleptul. Pe langa sihastrii, mai venira apoi si chinovitii, care incepura sa zideasca manastiri.
Ca organizator al Sfantului Munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care impreuna cu alti ravnitori de viata monahiceasca, intemeiaza Manastirea Marea Lavra, pe la anul 963. Pentru viata sa, plina de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut in randul sfintilor. Interzicerea intrarii femeilor in Sfantul Munte. Dupa o veche traditie, pastrata prin viu grai, se povesteste ca, , Plachidia ,fiica imparatului Teodosie cel Mare, trecand cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abatut si pe la Muntele Athos spre a vedea Manastirea Vatoped, zidita de catre sotul sau.
Primita in port de catre monahi, a mers pana in tinda Bisericii, unde este pana astazi Icoana Maicii Domnului numita "vie". Aici auzi o voce tunatoare: "Opreste-te si intoarce-te inapoi caci eu sunt imparateasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit sa tulburi linistea supusilor mei? Sa stiti ca de azi inainte, nici o femeie nu va mai calca pamantul sfant al acestui munte".
Auzind aceste cuvinte, imparateasa Plagudia cazuta cu fata la pamant, pocaindu-se de indrazneala ce a avut, darui manastirii odoare scumpe dupa care a plecat la Constantinopol. De atunci si pana azi, nici o femeie n-a mai intrat in republica monahilor a Sfantului Munte Athos.
Prin secolul al XI-lea, Athosul isi pierde caracterul de asezamant imparatesc, curat bizantin. Atunci rusii intemeiaza aici Mananstirea Sfantul Pantelimon, numita Rusicon, cu slujba ruseasca de pe carti slavonesti, pomenite inca pe la 1143. In curand se infiinteaza si manastirea sarbeasca Hilandar, o frumoasa manastire bulgareasca si un frumos schit romanesc: Prodromu.
In secolul al XV-lea, Imperiul Bizantin se prabuseste iar cel Otoman preia conducerea. Turcii devasteaza cateva manastiri athonite, insa cele mai multe raman in picioare. Numarul monahilor scade din ce in ce mai mult, insa incepand cu secolul al XIX, numarul acestora creste din nou, odata cu venirea multor nevoitori din Rusia, Bulgaria, Romania si Serbia.
Dupa caderea Consantinopolului, Muntele Athos a stat cinci sute de ani sub stapanire otomana. In aceasta perioada, grija intretinerii Athosului a trecut aproape in intregime pe seama celor doua tari romane - Moldova si Tara Romaneasca. Domnii romani trimiteau sub forma de danii anuale in bani, sumele necesare platii birului catre turci, pentru a-si asigura un oarecare statut de libertate, deasemeni pentru intretinere si reparatii. Se pastreaza pana azi numeroase documente romanesti de danie in tezaurul fiecarei manastiri atonite.
In anul 1912, turcii sunt fortati sa plece de pe aceste meleaguri, si dupa un scurt conflict intre Grecia si Rusia asupra suveranitatii Sfantul Munte, peninsula primeste autonomie in cadrul Greciei, dupa Primul Razboi Mondial. In anul 1926, Sfantul Munte Athos este declarat republica monahala ortodoxa autonoma in cadrul Greciei.
Primul sigiliu împărătesc datează din anul 883, din care reiese strădania monahilor atoniți de a-și asigura caracterul monahal al peninsulei. Împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul poruncește ca să nu fie deranjați în nici un fel, de nimeni, călugării din Athos. În anul 943, granițele Sfântului Munte sunt fixate definitiv, prin hotărâre împărătească, ele rămânând, în general, aceleași până astăzi.
Numărul monahilor la sfârșitul secolului al X-lea era de 1000, iar în anul 1020 ajunseseră la 3000, după cum se spune în viața Sfântului Atanasie Atonitul. La numai 30 de ani după aceea, numărul călugărilor ajunsese la 6000, iar numărul mănăstirilor la 180. După căderea Constantinopolului (1453) numărul călugărilor a scăzut foarte mult, ajungând până la 1500. În Sfântul Munte, au fost totdeauna călugări de toate națiile. Locuiau în aceleași mănăstiri fără să fie nevoie de mănăstiri separate. Domnitorii români - moldoveni și munteni - au ajutat foarte mult Sfântul Munte, dar nu s-au gândit să înființeze mănăstiri românești, știind că ajută monahismul ortodox care este unul, ori din ce nație s-ar trage fiecare.
Cu timpul, au apărut câteva mănăstiri populate exclusiv: una de ruși - Sfântul Pantelimon; una de sârbi - Hilandaru; alta de bulgari - Zografu. Numărul călugărilor a variat în funcție de perioadele istorice. În anul 1920, situația era următoarea: ruși - 4800; greci - 3900; români - 500; bulgari - 500; sârbi - 150; georgieni - 50. În foarte scurt timp, din 1920 până în 1970, numărul călugărilor a scăzut de la aproximativ 10000 la 1146. Iar din 1974 începe să crească ușor, ajungând la ora actuală să fie în jur de 2500 de călugări. Numărul mănăstirilor este stabilit la 20, iar a schiturilor la 12. Numărul chiliilor nu se știe exact, deoarece au fost foarte multe părăsite și s-au dărâmat. Cele 20 de mănăstiri, în ordinea după care sunt așezate în catalogul mănăstirilor atonite, sunt următoarele: Marea Lavră, Vatopedu, Iviru, Hilandaru, Dionisiu, Cutlumuș, Pantocrator, Xeropotamu, Zografu, Dohiariu, Caracalu, Filoteu, Simonopetra, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfântul Pantelimon (Russikon) și Constamonitu.


[ Edited Wed Aug 07 2013, 05:45PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Tue Apr 03 2012, 09:00PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MÄ‚NÄ‚STIREA VATOPEDU


Despre această mănăstire, închinată Bunei Vestiri a Maicii Domnului, se spune că a fost construită de împăratul Teodosie cel Mare. Aceasta s-a petrecut astfel:
Fiind furtună pe mare și fiul împăratului, Arcadie, călătorind cu o corabie, pe când se afla pe punte, a fost luat de un val și aruncat în mare. După multe căutări zadarnice, cei care îl însoțeau s-au deznădăjduit de a-l mai găsi și, întristați, au tras corabia la un liman care se afla în apropiere, chiar în locul în care se află astăzi mănăstirea. Când au coborât pe uscat l-au aflat pe copil dormind liniștit sub o tufa de rugi. Plini de bucurie l-au trezit și l-au întrebat cum a ajuns acolo.

Atunci el le-a spus că, atunci când a căzut în mare, a văzut o femeie frumoasă, în haine strălucitoare, care l-a luat de mână și i-a spus să nu-i fie frică. După ce l-a scos la uscat, s-a făcut nevăzută. Au înțeles cu toții că a fost Maica Domnului.
Aflând împăratul Teodosie despre toate acestea, s-a hotărât să zidească, drept mulțumire, o mănăstire în cinstea Maicii Domnului. Numele mănăstirii de „Vatopedu" vine tot de la această minune, căci „Vatopedu", în traducere, înseamnă „copilul din tufe".

Pe la începutul secolului al X-lea, mănăstirea a fost distrusă de pirați, iar la anul 972 a fost refăcută de trei ctitori: Atanasie, Antonie și Nicolae. În această mănăstire au viețuit și sunt cunoscuți un număr de patruzeci și trei de sfinți, între care Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim, principele Rațco împreună cu tatăl său, regele Ștefan Nemania (care mai târziu, în călugărie au luat numele de Sava și Simion), Sava cel nebun pentru Hristos, Cuviosul Evdochim, Sfântul Maxim Grecul - luminătorul rușilor, Cozma Etolul, noul cuvios Ioachim și alții.

Mulți împărați bizantini au ajutat Mănăstirea Vatopedu, precum Constantin al IX-lea Monomahul, Mihail al VII-lea, Nichifor Votaniadis, dinastia Comnenilor, Andronic al II-lea Paleologul, Ioan Cantacuzino și alții. De asemenea, au ajutat-o domnii Serbiei și țarii Rusiei. Foarte mult au ajutat-o Voievozii Moldovei și Valahiei, precum Ștefan cel Mare și Sfânt, Neagoe Basarab, familiile domnești Ghica, Cantemir, Mavrocordatu, Calimahi, Moruzi, Ipsilanti și Șuțu.
În această mănăstire, pe lângă multe sfinte moaște, se află și o parte din Brâul Maicii Domnului. Icoanele Maicii Domnului făcătoare de minuni sunt în număr de șapte:
1. Maica Domnului Vimatarisa sau Ctitorita.

Această icoană se află în altarul bisericii principale. Despre ea, tradiția spune următoarele:Prin secolul al X-lea mănăstirea a fost atacată și jefuită de arabi, iar la ceea ce nu au putut lua cu ei, au dat foc. În acel timp, paracliser al mănăstirii era ierodiaconul Sava, care văzând primejdia, a reușit să ia icoana Maicii Domnului și Crucea Sfântului Constantin cel Mare, pe care le-a ascuns în fântâna care se afla în Sfântul Altar, iar în fața lor a pus o lumânare mare, aprinsă. A acoperit apoi fântâna cu scânduri și lespezi de piatră, ca să nu se vadă că acolo s-ar afla o ascunzătoare. Pirații , după ce au prădat mănăstirea și au ucis pe călugării cei mai bătrâni, au plecat, luând cu ei în robie și pe ierodiaconul Sava împreună cu alții mai tineri. După 70 de ani, ierodiaconul Sava a reușit să scape din robie. Dorința lui cea mai mare a fost să se întoarcă cât mai repede la mult iubita sa mănăstire.
Ajungând din nou la Vatopedu, a aflat aici câțiva călugări care reușiseră să refacă ceva din ruinele mănăstirii și viețuiau într-o mică obște, sub ascultarea unui stareț. Privind cu lacrimi în ochi la locul unde se făgăduise Domnului, a întrebat despre odoarele pe care le ascunsese în fântână, dar noii viețuitori nu știau nici măcar că ar exista fântână în Sfântul Altar. Mergând la locul indicat de ierodiaconul Sava, părinții au dat deoparte lespedea de deasupra fântânii și au aflat icoana Maicii Domnului împreună cu Crucea stând drept pe apă, iar lumânarea aprinsă înaintea lor, de parcă atunci ar fi fost puse. Le-au scos cu evlavie și au preaslăvit pe Preabunul Dumnezeu și pe Preacurata Lui Maică, mulțumindu-le pentru aceste mari daruri.
Această icoană se mai numește și „Ctitorita", fiindcă a fost descoperită în timpul celor trei ctitori: Atanasie, Nicolae și Antonie. În amintirea acestei minuni, în fiecare zi de luni seara se cântă de părinții mănăstirii Paraclisul Maicii Domnului.
În legătură cu această icoană se mai spune că, odată, un călugăr era foarte necăjit că nu reușea să înțeleagă cuvintele: „O mie de ani înaintea ochilor Ta sunt ca ziua de ieri..." (Psalmul 89, 4). În acea perioadă, în mănăstire, viețuiau Chirii și Ciprian, foști patriarhi ai Constantinopolului. Fiind Praznicul Bunei Vestiri, pe când patriarhul Chirii se închina la sfintele moaște, călugărul cu necazul se afla în biserică și se ruga Maicii Domnului să-l lumineze să priceapă acele cuvinte. Pe când se ruga, a auzit o voce de la icoana Maicii Domnului, care i-a explicat înțelesul versetului. Plin de bucurie a căzut în genunchi și a mulțumit Preacuratei Fecioare cu lacrimi pentru acest mare dar.
2. Maica Domnului Paramitia (Mângâietoarea).

Această icoană a fost pictată în secolul al XIV-lea și se afla în pronaos, pictată pe perete, în fața Paraclisului Sfântului Nicolae, fiind mutată mai târziu în Paraclisul care-i poartă numele.
În timpurile mai vechi era obiceiul ca monahii care ieșeau din biserică dimineața, după terminarea slujbei, să sărute această icoană, iar starețul preda atunci cheile mănăstirii portarului, pentru a deschide porțile mănăstirii. Se spune că, în una din zile, pe când starețul voia să dea cheile portarului, a auzit o voce blândă și rugătoare venind dinspre icoană: „Nu deschideți astăzi porțile mănăstirii, ci urcați-vă pe ziduri și alungați pirații!". Întorcându-se spre icoană, starețul a văzut pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe, fiind ca vie. Apoi a văzut pe Prunc punând mânuța la gura Maicii Sale și zicând: „Maica Mea, nu mai purta grijă de această adunătură de păcătoși; lasă-i să fie trecuți prin sabia piraților, că mult M-au supărat cu păcatele lor". Dar Sfânta Fecioară, luând mânuța Pruncului Hristos de la gura sa, și-a îndreptat capul spre dreapta și a repetat aceleași cuvinte. După terminarea glăsuirii, Născătoarea de Dumnezeu și Preasfântul său Prunc au luat iarăși înfățișarea de icoană, rămânând în acea poziție care se vede până astăzi.
Atunci starețul, mulțumindu-i cu lacrimi Maicii Domnului pentru grija pe care le-o poartă, a urcat împreună cu călugării pe zidurile mănăstirii, alungând pirații care se aflau ascunși pe lângă ziduri și așteptau deschiderea porților. De atunci, în amintirea minunii călugării păstrează mereu o candelă aprinsă în fața sfintei icoane, iar în ziua de vineri se slujește Sfânta Liturghie în cinstea ei și se cântă Paraclisul Maicii Domnului.
În legătură cu această icoană, se mai povestește minunea făcută cu Sfântul Neofit Prosmonarul, care era slujitor în acest paraclis. Odată, fiind trimis de ascultare la metocul din Evvia, s-a îmbolnăvit foarte grav. Văzându-și sfârșitul aproape, s-a rugat cu lacrimi în ochi Maicii Domnului să-l învrednicească să ajungă din nou la Vatopedu și să moară acolo. Pe când se ruga, a auzit o voce zicându-i: „Neofite, du-te la mănăstire și într-un an de zile să fii gata!". Un an mai târziu, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, pe când urca scările a auzit din nou vocea Maicii Domnului care venea dinspre paraclisul Preasfintei Fecioare, zicându-i: „Neofite, ceasul plecării tale s-a apropiat!". Mergând la chilie, a simțit că puterile încep să-l părăsească. După ce și-a cerut iertare de la toți frații, și-a dat sufletul în mâinile Maicii Domnului.
3. Maica Domnului Esfagmeni (ÃŽnjunghiata).

Această icoană se află în naosul Paraclisului Sfântului Dimitrie, fiind pictată în secolul al XIV-lea pe perete. Se spune că într-una din zile, un diacon care era paracliserul bisericii principale, după o priveghere mai obositoare, mai întârziind în biserică, după cum era rânduiala paracliserului, a ajuns mai târziu la trapeză. Trapezarul l-a respins, spunându-i că nu mai are mâncare. Atunci paracliserul, fiind o fire mai iute, s-a umplut de mânie și s-a întors înapoi în biserică. L-a întunecat diavolul atât de mult, încât luând cuțitul cu care curăța ceara de pe sfeșnice, s-a apropiat de icoana Preasfintei și Preablândei Fecioare și i-a zis plin de mânie: „Îți slujesc de atâta timp, iar tu nu te îngrijești nici de hrana mea?". și, ridicând cuțitul, a lovit în chipul cel Preacurat al Sfintei Fecioare, din care a început îndată a curge sânge. În acel moment a intrat diavolul în nefericitul diacon și l-a trântit la pământ, muncindu-l. Auzind țipetele lui, au venit câțiva frați care erau în apropiere și, văzând cele întâmplate, au anunțat pe stareț care, adunând obștea au făcut Priveghere de toată noaptea, rugând-o pe Preasfânta Fecioară să-l ierte pe cel care a îndrăznit să o lovească. După multe rugăciuni, diaconul a fost izbăvit de diavol, iar Maica Domnului i-a descoperit starețului, zicându-i că îl va ierta, dacă va face pocăință. Și a stat diaconul în fața icoanei Maicii Domnului plângând și cerându-și iertare timp de trei ani de zile. După timpul acesta, s-a arătat Maica Domnului starețului și i-a zis:
" Îl iert de fapta lui nesăbuită, dar mâna cu care m-a lovit va rămâne uscată până la sfârșitul vieții lui, iar după moarte, blestemată spre neputrezire."
După ce monahul a murit, trecând o perioadă de câțiva ani și venind timpul să fie dezgropat, după cum este rânduiala în Sfântul Munte, trupul i-a fost găsit putrezit, în afară de mâna cu care lovise chipul Preacuratei Fecioare. Această mână se păstrează până în ziua de astăzi neagră și neputrezită.
În legătură cu această icoană, s-a mai întâmplat o minune cu un preot care, venind în mănăstire să se închine, nu credea că sunt adevărate cele ce se spuneau despre icoană. Întinzând mâna fără de evlavie, a atins locul unde icoana fusese lovită. În acel moment din icoană a început să curgă iarăși sânge, iar preotul a căzut mort chiar în clipa aceea.
4. Maica Domnului Antifonitria (împotrivă Glăsuitoarea).

Această icoană este pictată pe perete în pronaosul bisericii principale. Despre această icoană se cunosc următoarele:
După ce împăratul Teodosie a construit mănăstirea și a împodobit-o cu tot felul de odoare de mare preț, fiica lui, Plachidia, în anul 382, a dorit să vină să se închine în acest sfânt locaș făcut de tatăl ei. Fiind primită cu mare cinste de către părinții mănăstirii, a dorit să se închine în biserică. Pe când s-a apropiat de biserică și a vrut să intre înăuntru, a auzit o voce ca de tunet, zicându-i: „Rămâi pe loc și să nu mai cutezi a veni aici de acum înainte. Cum îndrăznești tu, o femeie, să calci în acest loc?". Înfricoșată, Plachidia a căzut în genunchi și a cerut iertare Maicii Domnului. Apoi s-a întors și a plecat din Sfântul Munte. Mai târziu, a construit pe cheltuiala ei un paraclis, lipit de peretele unde se află icoana, paraclis închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
5. Maica Domnului Eleovritissa (Izvorâtoarea de ulei).

Această icoană se află în magazia de ulei a mănăstirii și a fost pictată în secolul al XIV-lea. Din locul unde se găsește icoana este adusă în biserica principală, în vinerea din Săptămâna Luminată, când i se face prăznuirea. Despre această icoană, se spune că a făcut multe minuni, atunci când mănăstirea era lipsită de cele necesare.
Într-o vreme, când nu mai era ulei în mănăstire, Sfântul Ghenadie, care era însărcinat cu aprovizionarea mănăstirii, a început să facă economie la ulei, folosind doar pentru nevoile bisericii. Bucătarul s-a dus la stareț și s-a plâns că nu i se dă ulei pentru mâncare. Atunci starețul a poruncit Sfântului Ghenadie să dea ulei pentru nevoile mănăstirii, fără să se îngrijească de lipsa acestuia, căci Maica Domnului nu-i va lăsa și va face milă cu ei. Fericitul Ghenadie a făcut precum i s-a spus.
În una din zile, pe când a intrat în cămară, a văzut că vasele erau atât de pline, încât uleiul curgea pe jos, ajungând până la ușă. Atunci Fericitul Ghenadie a mulțumit Maicii Domnului cu lacrimi pentru această minune și a alergat la stareț, spunându-i de purtarea de grijă a Preasfintei Stăpâne. Atunci starețul i-a zis: „Vezi cât de mult poate ascultarea și credința în Maica Domnului?". De atunci, această icoană are o mireasmă deosebită.
6. Maica Domnului Pirovolitisa (Împușcata).

Această icoană este pictată pe peretele de deasupra porții din exteriorul mănăstirii.
În anul 1822, un grup de soldați turci au ajuns la mănăstire. Unul din ei care era mai mândru, fiind nepotul Pașei, a scos pistolul și a tras în icoana de deasupra porții, făcând o gaură în mâna dreaptă a Preasfintei Fecioare. Dar îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, că luându-l diavolii în primire s-a îndrăcit și țipând s-a dus și s-a spânzurat de un măslin aflat în fața mănăstirii. Speriați de cele întâmplate, ceilalți turci au fugit și au povestit toate Pașei, care ascultându-i, a zis: „Lăsați-l neîngropat, ca să fie de învățătură și altora care se vor lega de cele sfinte".
7. Maica Domnului Pantanassa (Atotîmpărăteasa).

Această icoană făcătoare de minuni a fost pictată în secolul al XVII-lea și se află pe proschinitarul din stânga al coloanelor de răsărit ale bisericii principale. După spusa Bătrânilor din mănăstire, s-a cunoscut că este făcătoare de minuni din următoarea întâmplare:
Într-o zi, un tânăr a intrat în biserică și a vrut să se închine la icoană. Când s-a apropiat de icoană, chipul Preasfintei Fecioare s-a luminat deodată, iar tânărul a fost aruncat la pământ. Când și-a revenit a povestit monahilor că avea viață necurată și se ocupa cu vrăjitoria. Apoi, căzând înaintea icoanei, și-a cerut iertare cu lacrimi în ochi, făgăduind că își va îndrepta viața, precum a și făcut.
Această icoană mai are și harul de a vindeca cancerul. Foarte mulți bolnavi s-au vindecat după ce au rostit Paraclisul Maicii Domnului înaintea icoanei.

În același proschinitar se mai află o icoană a Maicii Domnului despre care se povestește un lucru minunat:
Cu puțin timp în urmă, un monah tânăr care se află în mănăstire, stând de vorbă cu unul din Bătrânii mănăstirii l-a întrebat:
Părinte, te afli de atâta timp în mănăstire și stai în strana din fața icoanei Maicii Domnului. Te rog să-mi spui și mie dacă a făcut Maica Domnului vreo minune cu sfinția ta sau dacă i-ai simțit prezența și ajutorul ei în vreun fel.
Părinte, a răspuns Bătrânul, am să-ți spun un lucru minunat pe care l-am văzut: într-o zi, stăteam în strana mea și mă rugam, privind la icoana Maicii Domnului. Era în momentul când părinții se închinau, după slujbă, la sfintele icoane. Atunci am văzut icoana Maicii Domnului strălucind și pe Preacurata Fecioară binecuvântând pe călugări. Pe unii îi bine cuvânta, iar pe alții nu. Atunci am înțeles că cei care se închinau fără evlavie și cu mintea împrăștiată nu aveau parte de binecuvântarea Maicii Domnului.
Un lucru de mare valoare care se află în mănăstire este o parte din Brâul Maicii Domnului

(Acest brâu este împletit din păr de cămilă de însăși Maica Domnului. Ea a purtat acest brâu și când purta în pântecele său pe Dumnezeu Cel necuprins.).
Conform Tradiției, Cinstitul Brâu a fost țesut de însăși Maica Domnului. După Adormirea sa, aceasta l-a dăruit Sfântului Apostol Toma, în timp ce era adus prin văzduh în locul unde ea fusese îngropată. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. După un scurt transfer în Capadocia, Brâul a fost adus iar în Orașul Sfânt de către împăratul Teodosie cel Mare (379-395). Fiul acestuia, Arcadie, salvat în mod miraculos de la înec, în anul 380, de însăși Maica Domnului, l-a adus la Constantinopol în 395. Aici a fost păstrat pe rând în mai multe biserici, printre care și cea numită Vlaherne, de care se leagă praznicul Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie).

Din biserica Vlaherne, Brâul a fost dus în bazilica „Sf. Sofia“ din Constantinopol. Împărăteasa Zoe, soția lui Leon cel Înțelept (886-912), vindecată de duh necurat cu puterea Cinstitului Brâu, l-a cusut cu fir de aur, formă în care se păstrează și astăzi, și l-a reașezat în racla dăruită cu mult timp în urmă de împăratul Arcadie. În calendarul ortodox, evenimentul reașezării Brâului în raclă este pomenit la 31 august. În secolul al XIII-lea, trimișii regelui bulgar Ioniță Caloian iau Brâul de la Constantinopol; un secol mai târziu, susține L. Uspenski, cneazul sârb Lazăr I (1372-1389) dăruiește Brâul mănăstirii Vatoped din Muntele Athos. După alte surse, Brâul a fost dăruit acestei mănăstiri de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355), care mai târziu va intra în obștea monahală de aici. Există mărturii istorice referitoare la evlavia românilor pentru Brâul Maicii Domnului încă din evul mediu. Astfel, între anii 1512 și 1520, domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, a înnoit incinta mănăstirii Vatoped și a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului“. Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare românești, iar în secolul al XIX-lea, România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasmă, remarcabilă prin realizarea artistică. De asemenea, racla de argint în care se păstrează Brâul la mănăstirea Vatoped a fost confecționată în secolul al XVIII-lea în Țara Românească. Este vorba de fapt numai despre o parte din Brâu, pentru că alte două părți ale acestuia au fost dăruite în anul 1522 mănăstirii de maici, Kato Xenias, situată la 50 km de Volos (Grecia).

De asemenea, se mai află și o parte din Lemnul de viață făcătoarei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos și trestia în care a fost înfipt buretele îmbibat cu oțet. În mănăstire se găsesc sfinte moaște de la aproape 200 de sfinți, între care și capul Sfântului Ioan Gură de Aur, având urechea stângă întreagă. În viața Sfântului Ioan Gură de Aur se spune că, odată, venind ucenicul la Sfântul Ioan în timp ce acesta scria, a văzut un oarecare bărbat stând la spatele său și șoptindu-i la ureche. Privind mai bine, a înțeles că era Sfântul Apostol Pavel, care îl povățuia pe Sfântul Ioan.

Se află aici și capul Sfântului Grigorie Teologul, al Sfântului Mucenic Iacob Persul, al Sfântului Mare Mucenic Mercurie, degetul mare de la mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, mâna dreaptă a Sfintei Mare Mucenițe Ecaterina și multe alte sfinte moaște.
În prezent Mănăstirea Vatopedu are în jur de 80 de călugări din mai multe țări, între care și 12 monahi români.
Într-o chilie, aproape de mănăstire, se nevoiește părintele Iosif Vatopedinul, care a fost ucenic al Cuviosului Iosif Isihastul. Părintele Iosif se ocupă cu partea duhovnicească a mănăstirii, sfătuind și povățuind pe călugări, majoritatea acestora fiind tineri. Stareț al mănăstirii este părintele Efrem, care a luat conducerea de când mănăstirea a trecut de la forma de viață idioritmică, adică viață de sine, la viața de obște. În scurt timp s-au cunoscut roadele viețuirii de obște.
Pe teritoriul Mănăstirii Vatopedu se află două schituri: Sfântul Dimitrie și Sfântul Andrei. Acesta din urmă a fost rusesc, având cea mai mare biserică din Athos. Acest schit mai este numit și „Sarai", care în turcește înseamnă „palat", fiind numit astfel de turci, datorită mărimii și frumuseții sale. În prezent schitul are în jur de 20 de călugări greci, care sunt veniți de la Mănăstirea Filoteu dimpreună cu starețul lor.
Printre chiliile aflate pe teritoriul Mănăstirii Vatopedu se află și trei chilii românești.


[ Edited Tue Apr 22 2014, 06:25PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Fri Apr 06 2012, 08:22PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PANTELIMON (Russikon)


Mănăstirea actuală se află între Dafne și Mănăstirea Xenofont și este închinată Sfântului Mucenic Pantelimon, fiind ctitorită din temelie de domnitorul Moldovei, Scarlat Calimah, în anul 1765.
Prima mănăstire, numită „Mănăstirea Tesaloniceanului", a fost mai sus, la locul numit „Vechiul Russikon", fiind înființată în secolul al XI-lea de călugări greci. Ajungând pustie, a fost luată de ruși și refăcută, primul ctitor al ei fiind prințul Lazăr al Serbiei.
Noii mănăstiri i se mai spune și „Mănăstirea Calimahilor", pentru că a fost foarte mult ajutată de familia ctitorului.

În anul 1855 mănăstirea număra 350 de călugări, iar către sfârșitul secolului al XIX-lea numărul acestora era de 1000, viețuind împreună ruși, greci, sârbi, bulgari și români.
În mijlocul mănăstirii se află biserica mare, închinată Sfântului Mucenic Pantelimon. Această biserică este sprijinită pe zece stâlpi de marmură. Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Pantelimon este îmbrăcată în argint poleit cu aur și împodobită cu tot felul de pietre scumpe, trimise din Rusia.

În partea stângă a bisericii se află o clădire foarte mare, care la ultimul etaj are o biserică mare și frumoasă închinată Acoperământului Maicii Domnului.
În legătură cu acest praznic de la 1 octombrie se spune în viața Cuviosului Antim (care a pustnicit în Sfântul Munte și s-a făcut nebun pentru Hristos) că, odată, pe când se afla la rugăciune pe o piatră, aproape de Mănăstirea Zografu, a văzut pe Maica Domnului înconjurată de un mare sobor de sfinți, coborând la Mănăstirea Pantelimon, unde se săvârșea privegherea în cinstea ei.

Sculându-se, a alergat spre mănăstire, pentru a se învrednici și el de Acoperământul Maicii Domnului. Când a ajuns la mănăstire era tot rănit la picioare, fiind mușcat chiar și de un șarpe, care din ispita diavolului căuta să-i împiedice alergarea. Dar el, având dragoste către Maica Domnului, nu a băgat nimic în seamă, fiind mulțumit că a ajuns la timp la Praznicul ei.

Până acum patru ani, la intrarea în biserica Sfântului Pantelimon se afla o ușă groasă de lemn, pe care scria că acest sfânt locaș s-a făcut prin cheltuiala lui Scarlat Calimahi, Voievodul Moldovei. Rușii însă au schimbat această ușă, punând alta.
În mănăstire se mai află o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când a fost ucis țarul Rusiei de comuniști, s-a întunecat și a rămas așa.





Sfinte moaște se află și aici foarte multe, din care vom enumera câteva: capul Sfântului Mucenic Pantelimon, capul Sfântului Noului Mucenic Ștefan, capul Sfântului Siluan Atonitul, o părticică de la Sfânta Muceniță Paraskevi, și de la Sfântul și Dreptul Iosif.
Numărul monahilor este de 50.


[ Edited Tue Nov 18 2014, 07:31PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Mon Apr 09 2012, 06:19PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MÄ‚NÄ‚STIREA IVIRU


Mănăstirea Iviru este situată în partea de N-E a peninsulei Sfantului Munte Athos. A fost zidită pe la sfârșitul secolului al X-lea, pe locul unde mai înainte fusese Lavra Sfântului Climent, de către Ioan Iviritul, fost curtean al voievodul David al Iviriei și general al Bizanțului. Văzând deșertăciunea acestei lumi, s-a lepădat de toate și s-a călugărit într-o mănăstire din Macedonia. Mai târziu s-a dus la Olimp, apoi la Sfântul Munte unde l-a cunoscut pe Sfântul Atanasie și a rămas alături de el.
Împăratul Bizanțului, Vasile al II-lea, l-a chemat pe Ioan în capitală și l-a rugat să-l ajute în mai multe probleme diplomatice și ostășești pe care le avea. În vremea aceea, generalul Bardas se răsculase împotriva împăratului și purta război cu oastea împărătească.

Atunci Ioan, ascultând de porunca împărătească, a plecat împreună cu voievodul David, ajutându-l și sfătuindu-l pe împărat în cele ostășești, până au reușit să-l învingă pe răsculat (Monahul și preotul trebuie să aibă milă de toată făptura. De aceea, ei nu mai au voie să pună mâna pe armă. Ioan a ajutat pe împărat cu rugăciunea și cu sfatul practic, pentru a dobândi pacea poporului fără vărsare de sânge. Asemenea și Cuviosul Paisie de la Kareea, înainte de a fi monah a participat la al doilea război mondial; dar s-a rugat Sfintei Mucenițe Eufimia să nu ucidă pe nimeni în bătălii, ci doar să pună dușmanii pe fugă). Primind multe daruri de la împărat, s-a întors în Sfântul Munte și a zidit o mănăstire care a fost populată cu monahi iviriți, rămânându-i și numele de Iviru.
Mănăstirea a fost de multe ori jefuită de pirați, iar pe la începutul secolului al XIV-lea de înfricoșații catalani.
La această mănăstire se află o icoană a Maicii Domnului numită „Portărița�.

Istoria acestei icoane este următoarea:
Pe timpul împăratului Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, se afla în una din cetățile Niceei o văduvă care avea o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, mare și frumoasă. Icoana era păstrată într-un mic paraclis în care, zilnic, împreună cu fiul ei, înălța rugăciuni către Mântuitorul și Născătoarea de Dumnezeu. Înștiințându-se ostașii trimiși de împărat că văduva are o icoană în paraclis, au venit la ea și i-au zis:
- Am venit să împlinim porunca împăratului, care a spus să distrugem toate icoanele. Dacă vrei să nu-ți luăm icoana, atunci să ne dai bani și nu te vom mai supăra.
Atunci văduva i-a rugat să vină în ziua următoare și le va da bani. După plecarea ostașilor, văduva împreună cu fiul ei au luat icoana Maicii Domnului și au dus-o la malul mării, care se afla în apropiere și, cu lacrimi în ochi, au zis către Maica lui Dumnezeu: „Să nu te superi pe noi, Preabună Stăpână, dar fără voia noastră trebuie să ne despărțim de preasfânta ta icoană, ca să nu fie batjocorită de ostașii împăratului".
Apoi luând icoana, au pus-o pe apă dar icoana a rămas dreaptă și a pornit pe mare ca și cum ar fi fost purtată de o mână nevăzută. Atunci văduva a zis către fiul ei:
- Eu sunt bătrână și nu mai am mult de trăit. De aceea, cu dragoste primesc să mor pentru dragostea Maicii Domnului și a lui Hristos. Iar tu, fiul meu, du-te la Sfântul Munte și slujește Maicii Domnului!". Ascultând de îndemnul mamei sale, a plecat spre Sfântul Munte, după ce s-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi.
A doua zi venind ostașii și văzând că icoana nu mai este iar bătrâna nu are de unde să le dea bani, au ucis-o fără milă, iar fiul ei a venit la Sfântul Munte unde s-a călugărit și s-a nevoit, spunând părinților cele despre icoană. După ani de nevoință și-a dat sufletul în mâinile Maicii Domnului.
Într-una din zile, părinții mănăstirii au văzut un stâlp de lumină care se înălța din mare până la cer.

Adunându-se cu toții, s-au dus la malul mării să vadă această preaslăvită minune. Atunci au cunoscut că era o icoană care stătea în picioare pe mare. Urcându-se într-o barcă au încercat să se apropie de ea, dar icoana se depărta, nevoind să fie luată de ei. Încercând de mai multe ori și neputând reuși nimic, s-au întors în mănăstire și au început să se roage Maicii Domnului, ca să le dea în mâinile lor preasfânta ei icoană. După multe rugăciuni, Maica Domnului s-a arătat unui pustnic care locuia mai sus de mănăstire, cu numele Gavriil și i-a zis: „Să cobori la malul mării și să iei icoana mea, că vreau să mă dăruiesc vouă". Ascultând de porunca Maicii Domnului, pustnicul a coborât la malul mării. Însemnându-se cu semnul crucii, a pășit pe mare ca pe uscat, iar icoana a venit pe apă în întâmpinarea lui. Luând-o în brațe și sărutând-o cu mare evlavie, a adus-o pe uscat. Când a pus piciorul pe pământ, în locul acela a izvorât un izvor, care curge și astăzi și care este numit „Agheasma Maicii Domnului�. Izvorul este la nivelul mării, dar are apă dulce, iar celor care o iau cu credință, le este vindecătoare de boli.

Ieșindu-i înainte toți preoții îmbrăcați în veșminte, au dus-o cu mare cinste în biserică, unde au făcut Priveghere în cinstea Maicii Domnului. După terminarea slujbei, au încuiat biserica și s-au retras cu toții la chilii, preaslăvind pe Preacurata Stăpână. A doua zi, când a intrat paracliserul pentru a aprinde candelele, a văzut cu mirare că icoana Maicii Domnului dispăruse. Plin de spaimă, a plecat și a spus starețului de acest lucru. Căutând-o cu toții, au aflat-o că stătea în aer deasupra porților mănăstirii. Făcând rugăciuni, au luat-o și au dus-o din nou în biserică, dar a doua și a treia zi s-a repetat același lucru. Părinții, fiind în nedumerire, se rugau cu lacrimi Maicii Domnului să le arate ce trebuie să facă. Atunci, Maica Domnului s-a arătat din nou pustnicului Gavriil și i-a zis: „Spune părinților că am venit aici să îi păzesc eu pe ei, nu ei să mă păzească pe mine; de aceea, să nu mă mai supere ducând icoana mea în biserică".
Aflând starețul de toate acestea, a poruncit să se facă un paraclis la poarta mănăstirii, unde au așezat icoana și unde se află până în ziua de astăzi.
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, fiica țarului Rusiei, Alexei, s-a îmbolnăvit foarte grav. După nenumărate încercări pe la mulți doctori din acea vreme și-a întors nădejdea către Maica Domnului, rugând-o cu credință. Atunci, Maica Domnului i-a descoperit că, dacă se va aduce din Sfântul Munte o copie a icoanei ei de la Mănăstirea Iviru, se va vindeca. La rugămintea țarului, au venit doi monahi de la mănăstire aducând o copie a icoanei Maicii Domnului. Când au ajuns cu icoana la curtea împărătească și s-au închinat cu toții, fiica țarului s-a făcut imediat sănătoasă. Drept mulțumire, țarul a dăruit Mănăstirii Iviru o mănăstire din Moscova, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, care a devenit metocul Ivirului.

Altădată, a venit la mănăstire un orb din naștere. Aici, s-a rugat Maicii Domnului, făgăduind că dacă îl va vindeca, primul lucru pe care îl va vedea când va deschide ochii, îl va face din argint și-l va dărui mănăstirii. Maica Domnului i-a ascultat rugăciunea și i-a deschis ochii, care nu văzuseră niciodată lumina soarelui. Primul lucru pe care l-a văzut, a fost un lămâi. Mulțumind cu lacrimi Maicii Domnului și-a împlinit făgăduința, aducând un lămâi, destul de mare, făcut din argint și l-a pus în fața icoanei. De atunci, în fiecare an la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, se scoate și acest lămâi și se pune în fața icoanei, pentru amintirea minunii și spre slava Prea-sfintei Fecioare.
Într-o zi, a trecut pe la mănăstire un sărac, care era foarte flămând. S-a apropiat de portar și l-a rugat să-i dea o bucată de pâine, însă portarul l-a alungat fără milă, zicându-i: „Dacă vrei pâine, să aduci bani și îți voi da". Neîndrăznind să mai zică vreun cuvânt, săracul a pornit pe cărarea ce ducea spre Kareia. Mergând puțin mai sus de mănăstire, fiind flămând și obosit, s-a așezat pe o piatră la umbra unui copac. Izbucnind în lacrimi, a zis:
- Maica Domnului, tu vezi că îmi este foame și nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!
Stând el așa și plângând, vede o femeie apropiindu-se de el și zicându-i:
- De ce plângi, omule?
Nu mai pot de foame și am fost la portarul mănăstirii să-i cer pâine, dar el m-a alungat, spunând să-i aduc bani, a zis săracul, continuând să plângă.
Atunci femeia, dându-i un ban de aur, i-a zis:
- Nu mai fi necăjit, omule! ține banul acesta și-l dă portarului, ca să-ți dea pâine. Și să-i mai spui că, dacă vor mai continua așa, le voi lua belșugul din mănăstire.


Săracul a mulțumit femeii și, plin de bucurie, s-a dus la portar, zicându-i:
- Dă-mi o bucată de pâine și îți voi da banul acesta.
Luând portarul banul, a văzut că este din aur și, minunându-se, l-a întrebat unde l-a găsit. Atunci săracul i-a povestit cum i l-a dat o femeie. Ascultând cu atenție cele spuse de sărac, a înțeles că s-a întâmplat un lucru minunat, deoarece în Sfântul Munte nu intră femei. L-a luat pe sărac și au mers la stareț, spunându-i de cele întâmplate. Atunci au înțeles că a fost Maica Domnului, ocrotitoarea celor necăjiți. Mergând la icoana Maicii Domnului, au văzut că lipsea un galben din salba ei, fiind chiar banul adus de sărac. Privind la icoana Maicii Domnului și închinându-se cu evlavie, săracul a recunoscut în icoană pe femeia care i s-a arătat.
Mustrând pe portar pentru nemilostivirea lui și dându-i canon, starețul a hotărât ca, de atunci, să se pună la poarta mănăstirii un cufăr, în care să fie pusă zilnic pâine pentru cei săraci.

Acest obicei se păstrează până în ziua de astăzi.Legat de painea din manastire, aici s-a mai petrecut inca si o alta minune: cand manastirea nu a dat masa la hram, de frica foametei, fiindca nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au inceput sa care graul din hambare. In amintirea acestei minuni, pocaindu-se inaintea lui Dumnezeu, monahii si-au luat canonul dragostei de a pune zilnic, la poarta manastirii, o lada de lemn, cu paine, la indemana tuturor pelerinilor ce ii calca pragul.
Uleiul de la candela acestei sfinte icoane este leac pentru otrava.

Un creștin s-a rugat Domnului să-i arate cum arăta El, când a fost pe pământ. Într-o noapte, a auzit un glas spunându-i: „Dacă vrei să vezi cum arătam Eu, să mergi la Mănăstirea Iviru și în pridvorul bisericii, în partea dreaptă a ușii laterale din stânga, vei vedea chipul Meu, făcut așa cum arătam când am luat trup omenesc". Venind creștinul, a văzut chipul Mântuitorului, chip care este de mărime naturală și s-a bucurat foarte mult, slăvind pe Mântuitorul Hristos și mulțumindu-I că nu l-a trecut cu vederea.
Într-un timp oarecare, Amira, împăratul perșilor, s-a pornit cu război asupra Constantinopolului. Acesta avea oștire fără de număr pe uscat și pe mare. Aflând că în Sfântul Munte se află multe mănăstiri, a luat cu el cincisprezece corăbii de război și îndreptându-se spre Sfântul Munte, a debarcat la Mănăstirea Iviru. Monahii, văzând mulțimea perșilor care se apropiau, au luat sfintele odoare, dimpreună cu icoana Maicii Domnului și s-au ascuns în turnul mănăstirii. După ce perșii au jefuit tot ce au vrut din mănăstire, au adus funiile de la corăbii și le-au legat de cupola bisericii, ostenindu-se să o dărâme, țipând și urlând.

Văzând acestea, monahii care erau în turn au început să strige către Dumnezeu din adâncul inimii: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă și nu ne părăsi până în sfârșit. Au intrat dușmanii în moștenirea Ta și vor să strice biserica Ta". Acestea și multe altele zicând, au înălțat icoana Maicii Domnului în sus, strigând cu lacrimi: „O, Stăpână! Oare nu ai spus tu că ne vei fi păzitoare și ocrotitoare? Cu toate că suntem nevrednici și păcătoși, dar, te rugăm Stăpână, nu ne lăsa, ca nu cumva să zică vrăjmașii noștri: Unde este Dumnezeul lor?". Apoi au cântat Apărătoare Doamnă...
Făcând ei multe rugăciuni, Preasfânta Fecioară nu i-a trecut cu vederea, ajutându-i astfel: Făcându-se seară, Amira cu ostașii lui s-au urcat în corăbii, dar la puțin timp s-a ridicat furtună mare care a sfărâmat toate corăbiile, rămânând întreagă numai cea a lui Amira împreună cu cei ce se aflau în ea. A doua zi, după ce s-a luminat de ziuă, văzând Amira cele întâmplate, a ieșit la uscat și, căzând în genunchi, și-a presărat țărână pe cap. Venind din nou în mănăstire (dar nu cum venise cu o zi înainte, plin de mândrie, ci smerit și umilit), a adus cu el aurul pe care îl avea în corabia lui și l-a dat celor din mănăstire, zicând: „Am cunoscut puterea Dumnezeului vostru. Luați acest aur și întăriți zidurile mănăstirii făcându-le mai înalte, ca să nu mai poată dușmanii voștri să vă mai facă vreun rău. Rugați-vă pentru mine, ca să nu pățesc și eu ceea ce au pățit tovarășii mei".
Altădată, venind pirații, un arab dintre ei cu numele Varvaros a lovit cu cuțitul în chipul Maicii Domnului, din care a început să curgă sânge. Văzând Varvaros aceasta, s-a căit pentru fapta sa și, părăsind faptele lui cele dintâi, a rămas în mănăstire, unde s-a botezat și s-a călugărit, făcând multă pocăință. Ajungând la înalte măsuri duhovnicești s-a sfințit, cunoscându-se sub numele de Sfântul Varvaros.

Într-una din zile, terminându-se vinul, s-a arătat Preasfânta Stăpână umplând toate butoaiele. La fel s-a întâmplat cu uleiul și cu celelalte alimente, care se sfârșiseră. Același lucru se întâmplă până în ziua de astăzi, păstrându-se nemincinoasă făgăduința Maicii Domnului de a ocroti mănăstirea.
De multe ori, venind turcii și cerând aur de la călugări, aceștia le ziceau: „Noi nu avem de unde să vă dăm. Mergeți, dacă vreți și luați din podoabele care sunt agățate la icoana Maicii Domnului". Atunci turcii, privind cu frică la icoana Maicii Domnului, ziceau: „De acolo nu îndrăznim să luăm, căci ne temem de privirea Maicii Domnului, care ne îngrozește". Și așa plecau, fără să ia nimic.
Se spune că, aproape de sfârșitul lumii, va pleca icoana Preasfintei Fecioare din nou pe apă, precum a venit și atunci, călugării vor avea binecuvântarea să plece fiecare unde va voi, căci se va lua acoperământul Maicii Domnului de pe Sfântul Munte. Proorociile spun că, atunci când vor intra femeile în Sfântul Munte, va pleca și icoana.
Manastirea Iviron pastreaza multe Sfinte Moaste: 150 de cutii de argint (au atat de multe particele de moaste incat, in fiecare zi, la Sfanta Liturghie, scot moastele unui sfant din ziua respectiva): sange de la Sfantul Apostol Petru (o mana de tarana plamadita cu sange, varsat de Apostol pentru Hristos, la Roma, in anul 55), o particica din fasa Domnului, o particica din moastele Sfantului Ioan Botezatorul, mana Sfantului Ioan Gura de Aur, mana Sfantului Mucenic Pantelimon, mana Sfantului Mucenic Haralambie, capul Sfantului Nichita Romanul, al Sfantului Teodor Stratilat, al Sfantului Teodor Tiron si alti sfinti.
Pe teritoriul mănăstirii se află schitul închinat «Tăierii cinstitului cap al Sfântului, slăvitului Prooroc, înaintemergător și Botezător Ioan» și multe alte chilii, locuite și nelocuite.În momentul de față, în Mănăstirea Iviru se nevoiesc în jur de 50 de călugări.
Multe odoare scumpe are biserica acestei manastiri: vase, vesminte, salbe de galbeni de aur, una daruita de Petru cel Mare, tarul Rusiei, pe care n-o poate ridica o persoana. Pe unul din pereti este zugravit chipul lui Mihai Viteazul (1593-1601), ctitor domnitor.

Pe langa alte obiecte de valoare, pastrate in aceasta manastire, mai gasim si: o Evanghelie pe pergament din secolul al XIII-lea, 31 de Evanghelii pe pergament din secolele XIII-XIX, 45 de manuscrise pe pergament, cuprinzand chestiuni bisericesti din secolele XIV-XIX, 174 de manuscrise cu materii profane, din secolele XIX-XX, doua Evanghelii pe hartie, din secolul al XVII-lea, 772 de manuscrise de muzica bisericeasca, din secolele XIV-XIX.
In biblioteca Manastirii Iviru se afla aproape 1400-2000 de manuscrise vechi (15 manuscrise liturgice) si cam 15000-20.000 de carti tiparite, prin­tre care se afla numeroase editii princeps ale unor im­portante lucrari. Majoritatea cartilor sunt grecesti, in timp ce restul lor sunt georgiene, grecesti, ebraice, latine, slavone, rusesti si frantuzesti. Aceasta biblioteca este una dintre cele mai mari si mai importante din Sfantul Munte.


[ Edited Tue Nov 18 2014, 08:17PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Thu Aug 16 2012, 12:13PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA DOCHIARIU


Manastirea Dochiariu , este una dintre marile manastiri de pe Sfantul Munte Athos, Grecia. Aceasta este prima manastire ce se infatiseaza ochiului pelerinului, plecat cu vaporul din portul Ouranopolis. Asezata in partea sud-vestica a peninsulei Athos, intre portul Manastirii Zografu si Manastirea Xenofont, manastirea Dochiariu are una dintre cele mai elegante arhitecturi din Sfantul Munte.
Dochiariu a fost intemeiata undeva pe la jumatatea secolului al X-lea, de catre Cuviosul Eftimie, ucenicul Sfantului Atanasie Athonitul, ctitorul manastirii Marea Lavra. Mai inainte de a intemeia aceasta manastire, Cuviosul Eftimie a indeplinit ascultarea de chelar (magazioner, in greaca "dohiaris"), in manastirea Marea Lavra, el fiind insarcinat cu grija fata de untdelemn si alimente.
Manastirea Dochiariu este a zecea manastire, in ordinea ierarhica a manastirilor athonite, loc ocupat incepand cu anul 1046. In cel dintai Tipicon al Sfantului Munte, ea ocupa locul al douazecilea. In anul 1394, odata cu cel de-al treilea Tipicon al Muntelui, manastirea va ajunge pe locul al 11, intre cele 25 de manastiri existente la acea vreme. Astazi, intre cele 20, ea este a zecea.

Initial, manastirea a fost inchinata Sfantului Ierarh Nicolae, insa astazi ea poarta drept principal hram pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Alegerea hramului actual se datoreaza mai multor minuni petrecute prin mijlocirea sfintilor Arhangheli.
Pe la jumatatea secolului al X-lea, Cuviosul Eftimie, impreuna cu alti cativa parinti de la Marea Lavra, au traversat Muntele Sfant, spre a ridica o noua manastire, in partea lui vestica. Initial, parintii s-au asezat nu departe de portul Dafne - Daphne. Din pricina supararilor cauzate de piratii talhari, o parte dintre parinti au plecat inapoi, la manastirea cea mare. Cuviosul Eftimie se va indrepta insa spre locul pe care este zidita astazi manastirea, impreuna cu cei ramasi cu el.
Se crede ca un ctitor de seama a fost si calugarul Daniel din Dochiariu, intre anii 1030-1032. In secolul al XIV-lea, manastirea a fost puternic sprijinita de catre imparatul bizantin Ioan al V-lea Paleologul. Alaturi de acesta, manastirea a fost ajutata si de catre domnul Serbiei, Stefan al IV-lea.

Un document din anul 1092 aminteste pe "nobilul Nicolae", mentionat, ceva mai tarziu, ca staret al manastirii, sub numele de Neofit. Aceeasi sursa sustine faptul ca manastirea a avut dintru inceput hramul Sfintilor Arhangheli, cu toate ca sunt surse care marturisesc drept prim harm pe Sfantul Ierarh Nicolae.
Hramul manastirii a fost ales in urma mai multor minuni petrecute prin mijlocirea Sfintilor Arhangheli. Astfel, se poveste de catre parinti ca un oarecare tanar, dorind sa vina la manastirea Dochiariu, a calatorit pe uscat, spre manastire. Gasind o comoara, in drumul sau, el a ascuns-o si a spus aceasta staretului. Acesta, trimitand doi calugari cu tanarul respectiv, le-a spus sa o aduca la manastire.
Cand au vazut cei doi calugari comoara, a intrat diavolul in inima lor. Astfel, cei doi si-au pus in gand sa il omoare pe tanar si sa pastreze comoara pentru ei. Atarnand o piatra de gatul lui, l-au aruncat in mare.
Chiar in aceeasi clipa, cand paraclisierul manastirii a intrat in Sfantul Altar, el l-a aflat pe tanar stand jos, plin de apa si cu piatra legata de gat. Chemandu-l pe staret, tanarul i-a povestit acestuia toate cele intamplate. Aruncat fiind in adancul marii, tanarul a strigat la Maica Domnului, ca sa il scape de moarte naprasnica. Pe loc, doi Arhangheli au aparut langa el, intr-o clipa aducandu-l in Sfantul Altar.

Intorcandu-se cei doi calugari, au mintit pe toti, zicand ca tanarul a fost un mincinos, care a fugit de ei. Punand inaintea lor pe tanar, cei doi aproape ca eu ramas fara glas. Revenindu-se din sperietura, cei doi au fost alungati din manastire, ca niste talhari. Piatra care a fost legata de gâtul tânarului se pastreaza si astazi zidita in manastire.
O alta minune petrecuta cu ajutorul Sfintilor Arhangheli este aceasta. Manastirea nu a avut multa vreme apa. Crescand obstea, iar lipsa apei pricinuind multa oboseala calugarilor, staretul se ostenea, in gandul lui, cum sa faca rost de bani spre a zidi un canal de aducere a apei din munte, in manastire. Dupa rugaciune, in vis, i-au aparut Arhanghelii Mihail si Gavriil, care i-au aratat un loc din curte, de unde se auzea un sunet ca de ape. Dimineata, staretul, impreuna cu parintii cei batrani ai manastirii, au venit la locul aratat in vis si au sapat. Pe data au aflat apa, undeva in stanga bisericii. Izvorul minunat se afla si astazi in curtea manastirii, multi capatand tamaduiri din apa acestuia.

Domnitorii Tarilor Romane si-au pus amprenta si asupra acestei manastiri, daruindu-i cele necesare in vremuri grele. Primul ctitor valah este Vlad Calugarul, care, prin hrisovul din 24 martie 1490, acorda manastirii un ajutor anual de 3.000 de aspri.
Dupa Vlad Calugarul, ajutoarele din Tarile Romane s-au tinut lant. Radu cel Mare, Sfantul Neagoe Basarab si Vlad Vintila i-au urmat exemplul intocmai, iar Radu Paisie este cel care a crescut ajutorul daruit manastirii la 6.000 de aspri, prin hrisovul din 26 februarie 1536.
Alexandru Lapusneanul si sotia lui, doamna Ruxandra, se afla printre ctitori de seama ai Manastirii Dochiariu. Documentele din vremea domnitorului spun ca Manastirea Dochiariu ajunsese atat de paraginita, incat "parintii n-aveau unde nici capul unde sa si-l plece". Lapusneanu a refacut biserica, din temelii, si a zugravit-o in fresca, ajutat de Mitropolitului Teofan al II-lea al Moldovei. Mitropolitul este inmormantat in manastire, unde si-a trait ultimii ani din viata, ca simplu calugar. Mormantul sau se afla in biserica, in partea stanga.
Pisania bisericii centrala a manastirii marturiseste: "Aceasta sfanta si faimoasa biserica a dumnezeiestii manastiri a preamaritilor conducatori ai ostilor ceresti Mihail si Gavriil, pe nume Dochiariu, s-a ridicat din temelii si a fost impodobita cu concursul si cheltuiala prea evlaviosului Io Alex. Voievod al intregii Moldove, egumenind Kir Teofil ieromonah, Ind XI, 1567."
Alexandru Lapusneanu este zugravit in biserica, impreuna cu cei doi fii ai sai, Constantin si Petru, si cu sotia lui, doamna Ruxandra. In dreptul domnitorului este scris: "In Hristos cucernic si credincios domn al intregii Moldovlahii, Ioan Alexandru Voievod, si ctitor al acestei sfinte manastiri." Alexandru Lapusneanu apare imbracat in haina monahala si cu aura de sfint, intrucat el s-a calugarit sub numele de Pahomie.

In anul 1568, dupa adormirea in Domnul a voievodului, calugarii din Manastirea Dochiariu au cerut ajutor Doamnei Ruxandra. Ei nu puteau plati singuri taxele impuse de otomanii stapanitori. Astfel, domnita Ruxandra a rascumparat toate averile manastirii si a refacut toate cladirile manastirii, platind suma de 165.000 de aspri. Acum a fost refacuta biserica centrala si trapeza manastirii. Pentru toate acestea, domnita a cerut numai ca ea, cat si familia ei, sa fie pomeniti vesnic in manastire.
Biserica centrala a fost construita in anul 1568, aceasta fiind cea mai mare de acest tip, din intreg Sfantul Munte Athos. Pictura in fresca a bisericii centrale este opera lui Gheorghe Cretanul – Tzortzis, din anul 1568. Lucrari la pictura au fost intreprinse si in anul 1783. Repictarea unor parti a avut loc si in anul 1855. Minunata catapeteasma a bisericii a fost construita in anul 1783. Pictura in fresca din trapeza a fost lucrata in anul 1675. Partea nordica a trapezei a fost zugravita in fresca, in anul 1700.
In anul 1628, postelnicul Ianache Caragea va inchina manastirii Dochiariu, ctitoria lui din Romania, anume Manastirea Slobozia, impreuna cu cele 12 mosii ale ei. Inchinarea este confirmata si dupa adormirea lui in Domnul, de catre domnitorul Matei Basarab, care va adauga acesteia si alte proprietati.

In anul 1652, fratele lui Ianache, va inchinat si el propria manastire din judetul Prahova, care ii poarta numele pana astazi, anume Manastirea Apostolache. In data de 1 februarie 1726, manastirea Dochiariu va mai primi un metoc, din partea jupanesei Stana Doiceasa.
Cel mai de pret odor al Manastirii Dochiariu ramane insa insa icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, numita "Gorgoepicousa", adica "Grabnic Ascultatoarea".

Legat de aceasta icoana, aflam ca, in anul 1664, monahul Nil, avand ascultarea la trapeza manastirii, obisnuia sa vina de la bucatarie tinand in mana faclia aprinsa, care scotea un fum negru.
In drum spre sala de mese, el trecea pe langa o icoana a Maicii Domnului, zugravita in fresca, pe unul dintre pereti. Intr-o zi, calugarul a auzit o voce zicand: "Monahule, nu mai afuma icoana mea!" Nepricepand cuvantul, calugarul si-a vazut mai departe de ale lui. La scurt timp, el auzi iarasi, in acelasi loc: "Monahule nesimtitor, cat ai sa mai necinstesti icoana mea?" Pe loc, calugarul a ramas orb.
Dupa multa pocainta si nevointe, inaintea Maicii Domnului, el a auzit din nou vocea cea minunate, zicand: "Monahule, rugaciunile tale au fost primite. Esti iertat si vei vedea din nou. Spune-le parintilor si fratilor care se nevoiesc aici ca Eu sunt Maica lui Dumnezeu Cuvantul, a doua dupa Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Manastirii acesteia, a Arhanghelilor si a Sfantului Ierarh Nicolae. Sa vina catre mine in orice nevoie si-i voi asculta pe ei, si pe orice crestin ortodox ce va veni catre mine cu evlavie, caci eu sunt Grabnic Ascultatoare - Gorgoepikousa.
Dupa aceasta intamplare, parintii manastirii au blocat culoarul acela, asa incat nimeni sa nu mai treaca pe acolo, ci sa poata sta sa se roage in fata sfintei icoane, iar mai tarziu au construit un paraclis in cinstea Maicii Domnului Grabnic Ascultatoarea, in care au asezat o copie a frescei, ferecata in aur si argint.

Manastirea Dochiariu pastreaza, cu mare evlavie, multe sfinte moaste, printre care si o particica din lemnul Sfintei Cruci. Biblioteca manastirii aduna la un loc multe documente rare, carti si editii princeps, peste 500 de manuscrise, din care 62 scrise pe pergament.
Manastirea are mai multe paraclise, dintre care zece numai in interiorul ei. In anul 1990, manastirea avea o obste de 32 de calugari


[ Edited Sun Aug 19 2012, 12:58PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Thu Aug 16 2012, 05:02PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA XENOFONT


Manastirea Xenofont a fost intemeiata in secolul al X-lea, de catre Cuviosul Xenofont, unul dintre ucenicii Sfantului Atanasie Athonitul. Cuviosul Xenofont a fost un viteaz grec, care si-a savarsit viata in Manastirea Marea Lavra, impreuna cu cei doi fii ai sai Ioan si Arcadie.
In secolul al XI-lea, manastirea a fost reinnoita de Cuviosul sihastru Simeon, un fost general bizantin, impreuna cu trei ucenici ai sai, Eusebiu, Candid si Ilarion, ajutati de imparatul Nichifor (1078-1081). Stefan, un amiral al imparatului Nichifor, se va calugari la aceasta manastire, primind numele de Simeon. Peste ceva vreme, acesta va ajunge staret al manastirii, el contribuind mult la refacerea acesteia, din punct de vedere material.
Manastirea Xenofont a fost arsa si jefuita atat de catre pirati, cat si de catre armatele uniate filo-catolice. In anul 1285, manastirea a fost insa refacuta. Perioada de inflorire monahala din Xenefont este intrerupta de caderea Constantinopolului (1453).

Dupa aceasta data, manastirea a fost intretinuta, vreme de aproape cinci secole, prin daniile facute de boierii si domnii credinciosi ai Tarii Romanesti si ai Moldovei. In manastire au ajutat foarte mult domnitorii romani Sfantul Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Sfantul Constantin Brancoveanu si altii.
Sfantul Stefan cel Mare face o serie de danii insemnate, in anul 1475. Dupa sfantul moldovean, cei mai mari ctitori ai Manastirii Xenofont au fost boierii craioveni, acestia ctitorind manastirea pe la anul 1545. Numele lor sunt: Barbu Banu, Danciu Vornicu, Parvu si Radu. Vreme de 20 de ani, intre anii 1544 si 1564, acestia zidesc biserica cea noua, imbracand-o cu pictura, cat si o parte dintre chilii si alte anexe.

In perioada anilor 1607-1763, mai toti domnii Tarii Romanesti vor ctitori manastirea athonita a Cuviosului Xenofont. Astfel, acestia vor da manastirii, anual, cate 11.000 de aspri turcesti. Dintre acestia, ii amintim pe urmatorii domnitori: Radu Serban, Matei Basarab, Sfantul Constantin Brancoveanu si domnii fanarioti, pana la Matei Racovita, in anul 1763.
Dupa incendiul ce a cuprins manastirea, in anul 1807, ultimul mare ajutor "romanesc" se trimite manastirii intre anii 1817-1837, cand se zideste noua biserica a manastirii, purtand insa acelasi hram, anume pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe.

In curtea manastirii se afla doua biserici, una fiind mai noua, cu catapeteasma din marmura, lucrata foarte frumos. Biserica cea veche, de dimensiuni mai reduse a fost refacuta de doi boieri romani, Duca si Radu, in anul 1545. In biserica cea veche a manastirii se afla inca si astazi vasul care a fost umplut cu untdelemn, in chip minunat, de catre Maica Domnului, atunci cand manastirea ramasese fara rezerve.
Biserica centrala a manastirii a fost pictata de pictorul bisericesc Antonie. Catapeteasma bisericii a fost mestesugit sculptata in lemn, in secolul al XVII-lea. Manastirea Xenofont pastreaza, cu mare evlavie si bucurie, trei mari icoane facatoare de minuni: icoana Maicii Domnului, numita "Povatuitoarea", adica "Indrumatoarea" (Hodighitria); icoana Sfantului Gheorghe si icoana Sfantului Dimitrie.

In manastire se mai pastreaza si o serie de Sfinte Moaste, printre care: o bucata din capul Sfantului Mucenic Trifon, mana Sfintei Marina, mana Sfantului Modest, particele din Moastele Sfintilor Doctori Cosma si Damian, din ale Sfantului Arcadie, cat si o bucatica din Piatra Sfantului Mormant.

Biblioteca manastirii are un fond de carte de peste 4.000 de titluri, 300 de manuscrise si alte documente. In biblioteca manastirii, pe langa cartile de valoare, mai se pastreaza si cateva manuscrise, dintre care opt pe pergament, datand din secolele XII-XIV, cuprinzand lucrari bisericesti, si trei manuscrise pe pergament cuprinzand Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur.

Dintre cele 14 paraclise ale manastirii, opt sunt asezate in incinta acesteia. Pe malul marii este un izvor, facut prin minune de Sfantul Gheorghe, si, chiar daca se afla la nivelul marii, apa lui este dulce si buna de baut.

Unul dintre cele mai renumite schituri ale Manastirii Xenofont este schitul omonim (Xenofont), intemeiat de Cuviosul isihast Silvestru, intre anii 1760-1766, ajutat fiind de calugarii Efrem si Agapie. In schitul amintit, aflat mai sus de manastire, inchinat Bunei Vestiri, se nevoiau mai bine de 50 de isihasti greci si romani. Astazi, schitul are 22 de chilii, in multe dintre ele calugarii ocupandu-se cu pregatirea de tamaie naturala.
In prezent , in Manastirea Xenofont, cat si in jurl ei, se nevoiesc 70 de monahi.


[ Edited Sat Mar 28 2015, 11:51AM ]
Back to top
MiroslavPetras
Thu Aug 16 2012, 05:32PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA CONSTAMONITU


Manastirea Constamonitu - Konstamonitou - este una dintre marile manastiri fortificate aflate pe Sfantul Munte Athos, in Grecia. Manastirea este asezata intr-o vale deschisa, la o altitudine de 200 de metri, in partea de nord a peninsulei athonite, la distanta de o ora de mers pe jos fata de arsanaua (portul) de la malul marii. Arsanaua manastirii se afla in golful numit Singhitichiu, aflat intre Manastirea Zografu si Manastirea Dochiariu.
Manastirea Constamonitu este a douazecea in ordinea ierarhica athonita, biserica centrala a acesteia fiind inchinata Sfantului si Intaiului Mucenic si Arhidiacon Stefan. Spre deosebire de celelalte manastiri athonite, aceasta nu se afla intr-un loc salbatic sau greu accesibil, ci intr-o lina depresiune athonita, fiind incojurata de o abundenta vegetatie.

Potrivti vechii traditii, manastirea Constamonitu a fost infiintata de catre Constantiu, fiul Sfantului imparat Constantin cel Mare, undeva prin secolul al IV-lea. Manastirea a primit numele ctitorului ei, ea fiind numita "manastirea lui Consta", adica "a lui Constantiu". Traditia locului mai spune si ca manastirea a fost intemeiata undeva in secolul al X-lea, de catre un calugar numit "Konstamonites", lucru neintarit insa de nici o marturie istorica.
In secolul al XIV-lea. Manastirea Konstamonitou a fost atacata, jefuita si distrusa de catre piratii catalani, istorie petrecuta in mai toate manastirile athonite ale vremii. Dupa intrarea Greciei sub jugul otoman, manastirile athonite au trecut si ele prin grele incercari, suferind multe rautati de la paganii necredinciosi.
La inceputul secolului al XIV-lea, manastirea este distrusa aproape in intregime. Putin mai tarziu, granitele si teritoriile manastirii sunt definite printr-o chrisobula imperiala, ea fiind sprijinita financiar de catre domnitorii Serbiei.

Printre binefacatorii manastirii Constamonitu se numara printul Gheorghe Brancovitch, Anna, printesa Serbiei, si Radic, care a ajutat in mai multe feluri manastirea, in cadrul celui de-al XV-lea secol. In orice fel, taxele imense ale turcilor au dus la ruinarea manastirii.
Printre domnitorii romani care au ajutat Manastirea Constamonitu se numura Vlad inecatul, Petru Rares, Mihnea Turcitul, Radu Mihnea si Constantin Serban.
In anul 1666, la manastirea Constamonitu, din intreaga obste de calugari mai ramasesera in viata numai sase vietuitori. In perioada cruciatilor, manastirea a fost incendiata, datorita marturisirii dreptei credinte si impotrivirii unirii cu Roma "cea rau credincioasa".
La ceva vreme dupa trecerea perioadei de atacuri ale necredinciosilor, manastirea a fost refacuta in intregime de catre generalul sarb Radic. Dupa terminarea lucrarilor de restaurare si reparare a stricaciunilor, generalul sarb s-a calugarit si a intrat in obstea manastirii athonite, sub numele de Roman.

In anul 1705, interventia consului francez Armand a salvat manastirea pentru inca o perioada. In anul 1717, aripa de rasarit a manastirii a fost incendiata si distrusa. Reparatiile acesteia au inceput in anul 1818, sub staretul Hrisant, cu ajutorul doamnei Kyra Vassiliki Kondaxi, sotia lui Ali Pasha de Iannina.
Pe la jumatatea secolului al XIX-lea, starea saracacioasa a manastirii a dus la punerea acesteia sub jurisdictia Sfintei Comuniuni din Careia. Peste inca 50 de ani, aripa nordica si biserica centrala vor fi reconstruite, cu ajutorul a doi calugari: Simeon din Stavira si Iosif din Manastirea Xiropotamu. Staretul ravnitor Simeon, cu puternice fonduri stranse in timp, va rezidi biserica centrala, in anul 1867, pe ruinele celei vechi, si va reface o mare parte dintre cladirile manastirii.
Biserica centrala a manastirii este inchinata Sfantului Arhidiacon Stefan. In biserica se pastreaza o icoana facatoare-de-minuni a Sfantului Stefan, despre care traditia manastirii spune ca a venit aici in chip minunat, din Ierusalim. Icoana a plecat, pe mare, din Ierusalim, in vremea luptelor iconoclaste, cand multime de icoane au fost stricate si distruce de necredinciosi. Icoana sfantului Stefan dateaza din secolul al VIII-lea.
Alaturi de icoana Sfantului Stefan se mai afla si o icona minunata a Maicii Domnului "Hodighitria", adica "Indrumatoarea". Aceasta din urma a fost daruita manastirii Constamonitou de catre Ana Filantropini, regina a Serbiei.

O a treia icoana minunata, pastrata in biserica manastirii, este icoana Maicii Domnului numita "Antiphonetria", adica "cea care Raspunde". In vremea domniei lui Constantin Monomahul, in anul 1020, sfanta icoana a Maicii Domnului "Antiphonetria" a savarsit urmatoarea minune in Manastirea Constamonitu - Konstamonitou: la data de 1 august, cu ocazia praznuirii Cinstei Cruci, ecleziarhul de atunci al manastirii, numit Agathon, s-a mahnit mult din cauza ca nu avea cu ce sa infrumuseteze manastire, cu ocazia sarbatorii.
Aceasta se intampla in ajunul praznicului Mutarii Sfintelor Moaste ale Sfantului Stefan, ocrotitorul manastirii. El s-a rugat cu lacrimi Maicii Domnului si a stat in genunchi toata noaptea. Atipind putin, el a auzit din icoana o voce care ii spunea: "Nu te tulbura, caci eu port de grija de toate cele din Sfantul Munte." In acea clipa, toate rezervele de alimente, de ulei si de lumanari, ale manastirii s-au umplut, spre marea lui bucurie si a obstii.

Undeva pe la jumatatea secolului al XX-lea, manatirea s-a bucurat de vietuirea aici a unui staret cu viata sfanta, pe nume Filaret. Parintii manastirii il cinstesc pe acesta ca pe un sfant, mari si multe minuni petrecandu-se in timpul vietii sale, dar si dupa trecerea lui la Domnul.
Parintele s-a invrednicit de a-l vedea in chip real pe Sfantul Arhanghel Gavriil, sub forma unui tanar pelerin infometat. Ingrijind de o randunica ranita, aceasta nu l-a mai parasit pana la sfarsitul vietii pe batran. Astazi, osemintele parintelui sunt de culoarea specifica Sfintelor Moaste si frumos mirositoare.
Manastirea pastreaza, cu mare evlavie si dragoste, o serie de Moaste si de Sfinte Odoare, printre care: o bucata din Lemnul Sfintei Cruci, Sfinte Moaste de la Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Evanghelist Luca, Sfantul Apostol Andrei, Sfintii doctori Chir si Ioan, Sfantul Partenie al Lampsakului, Sfantul Haralambie, Sfantul Mucenic Artemie, Sfantul Prooroc Zaharia, Sfintii 40 de Mucenici, Sfantul Iacob Persul si multi altii.

Parintii spun ca in aceasta manastire a vietuit si Sfantul Mucenic Artemie, cel care a adus Moastele Sfantului Apostol si Evanghelist Luca. Manastirea pastreaza noua paraclise. Cinci dintre capelele manastirii se afla in interior, iar patru in afara zidurilor. Biblioteca manastirii pastreaza mai bine de 110 manuscrise si 5.000 de carti tiparite.


[ Edited Sun Aug 19 2012, 03:48PM ]
Back to top
Mergi la pagina  [1] 2 3 4
Moderators: admin, MiroslavPetras

Jump:     Back to top

Syndicate this thread: rss 0.92 Syndicate this thread: rss 2.0 Syndicate this thread: RDF
Powered by e107 Forum System