Forums


PELERINAJE - DUHOVNICESTI :: Forums :: Pelerinaje : Ucraina,Crimeea ,Rusia,Serbia,Muntenegru,Israel,Grecia
<< Previous thread | Next thread >>   

PE URMELE SFINTILOR- SERBIA SI MUNTENEGRU !

Mergi la pagina  [1] 2
Author Post
MiroslavPetras
Thu May 03 2012, 09:31PM
admin

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA OSTROG-SFANTUL VASILE DE OSTROG


Aflata in Muntenegru, manastirea Ostrog este al treilea loc de pelerinaj din lume, si cel mai important din intreaga Peninsula Balcanica. Este vizitata de milioane de credinciosi ortodocsi, catolici, dar si de musulmani, care isi cauta vindecare trupeasca si izbavire sufleteasca la moastele Sfantului Vasilie Ostroschi, mare facator de minuni.

Sapata in piatra , manastirea este un cuib al credintei si al sperantei, un loc in care, chiar daca n-a existat inainte, se poate naste dragostea de Dumnezeu. Ca sa ajungi pana acolo, trebuie sa inveti insa lectia smereniei si a rabdarii, pe drumul care urca serpuit spre cer !

Manastirea Ostrog este una dintre cele mai renumite si minunate manastiri ortodoxe din Muntenegru, dar si din lume. Fiind asezata pe o stanca aproape verticala a muntelui Ostrog, la o altitudine de 2.000 de metri, intr-un tinut stancos, intre orasele Danilovgrad si Niksic, manastirea adaposteste o tainica pestera, unde se odihneste un mare sfant: Sfantul Vasile de Ostrog. La racla cu Moastele Sfantului Vasile de Ostrog vin atat crestinii ortodocsi si catolici, cat si musulmanii, toti crezand ca aici se fac minuni. Cu siguranta, multi dintre necrestini se vor fi botezat in urma inchinarii la Moastele sfantului.

Manastirea a fost intemeiata de catre Ierarhul Vasile, Mitropolit de Zahumlje si Herzegovina, in cadrul secolului al XVII-lea. Acesta a murit la manastire, in anul 1671, iar la cativa ani dupa aceea a si fost canonizat de catre Biserica si numit Facator-de-minuni.
Trupul acestuia este pastrat intr-o racla frumos impodobita, in bisericuta din pestera, inchinata Intrarii in Biserica a Maicii Domnului.Pe platoul din varful muntelui sunt doar trei capele mici, sapate in stanca, pe locul fostelor pesteri, si cateva incaperi in care pot fi gazduiti cativa pelerini. In capela minuscula in care este adapostit trupul Sfantului Vasile de Ostrog se tin slujbe doar la marile sarbatori din an si in zilele aniversare ale nasterii si mortii sale.
Frescele din bisericuta Intrarea in Biserica a Maicii Domnului au fost realizate spre sfarsitul secolului al XVII-lea. Cealalta bisericuta, inchinata Sfintei Cruci, este asezata la un nivel mai inalt fata de cea dintai, ea fiind construita in anul 1655 si zugravita, mai tarziu, de catre un pictor pe nume Radul. Acesta a pictat peretii pesterii direct pe piatra, cu minunate fresce, cat si peretele sudic al incaperii.

Printre obiectele de muzeu ale manastirii se afla si un Minei din anul 1732, cat si un sfestnic minunat lucrat, datand din anul 1779.
Aspectul actual al manastirii i-a fost dat acesteia intre anii 1923-1926, dupa ce un incendiu distrusese aproape in intregime complexul monahal de pe stanca. Din mila lui Dumnezeu si pentru rugaciunile parintilor de aici, cele doua mici bisericute din pestera au ramas neatinse de flacari, ele fiind astazi centrul duhovnicesc al manastirii. In jurul celor doua bisericute se inalta, imprastiate, chiliile si celelalte dependinte monahale.In jurul anilor 1950-1960 drumul nu era amenajat, pentru ca masinile sa se poata apropia de locul sihastresc al pesterilor din Ostrog.

Credinciosii mergeau usor pe cararuia de piatra batuta de pasii atator mii de pelerini. Cei care nu aveau puteri trupesti suficiente, pentru a infrunta greutatea drumului, puteau inchiria un magarus din satele de la poalele stancilor.
Sfantul Vasile de Ostrog este unul dintrei cei mai iubiti sfinti ai sarbilor. Sfantul Vasile s-a nascut in Hertegovina, in satul Mrkonjic, din regiunea Popov, la data de 28 decembrie 1610. Pentru a vietui crestineste si a fi ferit de pacatele tinerilor de o seama cu el, parintii lui l-au dus de mic la Manastirea Zavala.

Mai tarziu, el va fi calugarit la Manastirea Tvrdos, primind numele de monah Vasile. Inainte de a implini 30 de ani, calugarul Vasile a fost facut episcop, ca o incununare a vietii sale sfinte, cu rugaciune puternica si nevointe pe masura.
Sfantul Vasile de Ostrog s-a aratat un adevarat aparator al Ortodoxiei, mai ales pentru ca s-a opus din toate puterile incercarilor papale de a se extinde spre Rasarit, dar si turcilor, care cucerisera aproape toata Peninsula Balcanica.

Ierarhul nevoitor Vasile se retragea des in singuratate, se ruga si cauta sa duca o viata cat mai plina de impacare cu Dumnezeu si cu cei din jurul lui. Ca sa-si gaseasca linistea si pentru a nu mai vedea neintelegerile dintre oamenii din Biserica, care doreau o apropiere de catolicism, s-a retras la Ostrog, unde a fost numit staret, in anul 1651. Potrivit traditiei locului, la Ostrog, Sfantul Vasile l-a intalnit pe sihastrul Isaia, in a carui pestera Sfantul a si facut prima biserica de pe muntele Ostrog. Multe pietre si lemne a carat sfantul, la inceput, pentru zidirea celor de neaparata trebuinta.

Sfantul Vasile de Ostrog a murit in ziua de 29 aprilie 1671, in chilia lui din Manastirea Ostrog. Trupul sfantului nevoitor a fost inmormantat in bisericuta inchinata Maicii Domnului. La doar sapte ani de la moartea sa, el a aparut in visul staretului de atunci, cerandu-i acestuia sa-i dezgroape trupul. Ferindu-se de aceasta descoperire, pentru a nu fi cumva inselaciune, abia dupa trei aratari la rand, staretul a inteles voia lui Dumnezeu. Dupa sapte zile de slujbe si rugaciuni, trupul Sfantului a fost dezgropat si a fost gasit intact.

Pelerinii vin din toate colturile lumii asteaptand cu nerabdare sa ia binecuvantare si sa sarute Sfintele Moaste.Noaptea o petrec in curtea manastirii ,dormind pe saltele si paturi,pentru a participa la slujba Sfintei Liturghii si a se impartasi:slujba se desfasoara in pestera unde sunt asezate Sfintele Moaste,un mic paraclis in care incap 7-8 persoane.


[ Edited Wed Nov 19 2014, 09:28PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Wed May 09 2012, 02:33PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA LELICI - SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI


Manastirea Lelic - Lelici - este o manastire ortodoxa aflata in localitatea Lelic, asezata la mica distanta de Valievo, Serbia.

Manastirea se afla pe culmea muntelui Povlen, deasupra defileului Gradac, la numai 10 kilometri de Valievo si la doar cativa kilometri de Manastirea Celije. Din capitala tarii, Belgrad, si pana aici se fac in jur de doua ore.

Biserica din Lelic a fost construita in anul 1929, de catre Sfantul ierarh Nicolae Velimirovici. Abia in anul 1997 aceasta biserica va fi numita manastire.

Biserica manastirii este inchinata Sfantului Nicolae, in interior pastrandu-se si Moastele Sfantului Ierarh Nicolae Velimirovici, un sfant al veacului nostru. Sfintele sale Moaste au fost aduse aici tocmai din America, unde sfantul a fost inmormantat.

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI

In data de 28.04.2012,cu binecuvantarea parintelui Arhimandrit Avacum,grupul de pelerini romani inchinatori la moastele Sfantului Nicolae Velimirovici,am savarsit Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie in aceasta manastire,in limba romana,traind momente duhovnicesti unice !

Nicolae Velimirovici s-a născut pe 23. 12. 1880 în sătucul Lélici, în zona apuseană a Serbiei. A fost îndrumat de la început pe drumul duhovnicesc de mama lui, Katarina. A avut de mic o mare capacitate de a înţelege şi a de a învăţa limbi străine. A vorbit în total şapte limbi străine. A cunoscut boala din copilărie. La 25 de ani merge la studii în Elveţia. La 28 de ani devine doctor în teologie a Facultăţii de Teologie a vechilor catolici din Berna. Un an mai târziu îşi ia un doctorat în filosofie la Oxford. În 1909 intră în monahism şi este hirotonit preot la M-rea Rakoviţa. Stă un an în Rusia. Este trimis în varii misiuni diplomatice în lume. Publică multe cărţi admirabile. Dobândeşte încă 2 doctorate în teologie la Cambridge şi Glasgow. La 39 este hirotonit episcop al Jiciei şi Ohridei.

Călătoreşte în S.U.A. Ţine peste 150 de cuvântări în trei luni. Este numit „al doilea Isaia" şi un „nou Gură de Aur". În 1927 proroceşte al doilea război mondial. Adună pe lângă el tineri excepţionali precum Iustin Popovici, Ioan Maximovici. În 1946 primeşte al cincilea titlu de doctor la Universitatea Columbia. În 1951 se mută la mănăstirea ortodoxă rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. După cinci ani, 17.04.1956, trece la Domnul în timp ce se ruga.


Sfantul Nicolae Velimirovici, Nicolae al Sarbilor sau Noul Ioan Gura de Aur, este un sfant relativ nou, mult iubit si cinstit in intreaga lume. El este cunoscut indeosebi ca Sfantul Episcop Nicolae al Ohridei si Jicei, model de slujitor, invatator si conducator al crestinilor pe calea cea sfanta a credintei, a dragostei si a nadejdei.

Acest sfant parinte, in adevaratul sens al cuvantului, este unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericesti din secolul al XX-lea, scrierile sale cuprinzand o categorie larga de lucrari: talcuiri, omilii si vieti de sfinti - o adevarata "vistierie a spiritualitatii ortodoxe sarbe" si a intregii lumi crestine.
Rugatorul pentru noi, Sfantul Episcop Nicolae Velimirovici s-a nascut in zorii zilei de 23 decembrie 1880, de praznicul Sfantului Naum al Ohridei, din parinti sarbi binecredinciosi, pe nume Dragomir si Katarina Velimirovici, in satucul Lelici, doar la opt kilometri sud-vest de Valievo, oras aflat la poalele muntilor Povlen din Serbia apuseana. Deoarece s-a nascut foarte bolnavicios, acest copil al lui Dumnezeu a fost botezat la scurta vreme dupa nastere.

I s-a dat numele Nikolai, dupa numele sfantului ocrotitor al casei, Sfantul Nicolae al Mirelor Lichiei, praznuit la 6 decembrie. Nikolai era cel dintai fiu al lui Dragomir si al Katerinei, si a fost urmat de alti opt copii, care, din nefericire, au murit mai tarziu cu totii, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Botezul micului Nikolai a avut loc la Manastirea Celie si a fost savarsit de iubitul Parinte Andrei, parohul bisericii din Lelici.
Parintii lui Nikolai erau tarani credinciosi, care isi intrerupeau intotdeauna munca pentru rugaciune, tineau posturile si randuiala liturgica a Bisericii Ortodoxe. Mama lui, Katarina, femeie credincioasa, a fost cea care i-a dat lui Nikolai cele dintai invataminte despre Dumnezeu, Iisus Hristos, vietile sfintilor si praznicele anului bisericesc. Adeseori, Nikolai putea fi vazut mergand dus de mana impreuna cu mama lui la Manastirea Celie - un drum de cinci kilometri - pentru a se ruga si a se impartasi. Mai tarziu, pe vremea cand era episcop, Nicolae isi aducea aminte de aceste lectii despre Dumnezeu si de plimbarile cu mama lui ca fiind cele mai marcante experiente din viata. A scris despre ele intr-o poezie autobiografica scrisa in Sarba, numita "Rugaciunile unui intemnitat" (1952).

Educatia lui Nikolai a inceput in Manastirea Celie, inchinata Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil - locul in care tatal lui, Dragomir, nadajduia sa invete pentru a ajunge un conducator si un protector al satului sau, Lelici. Parintele Andrei l-a invatat pe micul Nikola - asa i se spunea in Lelici - cititul, scrisul si aritmetica. Pe langa aceste lectii, Parintele Andrei, duhovnicul micului Nikola, l-a invatat Scripturile, invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii si datinile nationale si religioase din mostenirea sarba. Aceasta invatatura l-a insuflat pe micul Nikola de la bun inceput. De mic copil, el a dat dovada de o minte extraordinar de profunda si de dorinta de a invata. Adeseori, in timpul vacantelor de vara, Nikolai se urca in clopotnita bisericii mari a Manastirii Celie, unde statea ascuns toata ziua, rugandu-se si citind. Astfel, datorita inrauririi mamei sale si a invataturilor iubitului parinte Andrei, Nikolai parea menit pentru ceva mai mult decat sa fie conducatorul satucului Lelici.

Dupa absolvirea clasei a sasea la gimnaziul din Valievo, Nikolai a vrut sa intre la Academia Militara, dar nu a putut trece de examenul medical, deoarece era, potrivit comisiei medicale, "prea mic, cu umeri insuficient de lati si fara o constitutie puternica pentru astfel de activitati." Aceasta a fost, negresit, dumnezeiasca voie a Parintelui Ceresc, care nu a dorit ca Nikolai sa o ia pe un alt drum, ci sa fie ostas al Imparatiei Ceresti, nu a celei pamantesti.
Indata dupa aceea, Nikolai a dat admiterea la Seminarul Sfantul Sava din Belgrad si a fost primit sa isi inceapa studiile de seminarist. Pe langa materiile obisnuite pe care le studia, Nikolai incepu sa citeasca lucrarile celor mai de seama scriitori ai culturii Europene din apus si din rasarit: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Puskin, Tolstoi, Dostoievski si altii. Autorul lui preferat era, fara indoiala, muntenegreanul Petar Niegos, ale carui scrieri a inceput sa le citeasca din primele zile de scoala in Valievo. Examenul de absolvire a studiilor din seminar a constat intr-o expunere despre poezia si gandirea lui Niegos. Aceasta expunere, tinuta in 1902 la Manastirea Rakovita, aflata doar la cativa kilometri departare la sud de Belgrad, i-a uimit nu doar pe colegii, ci si pe dascalii lui.

Viata lui Nikolai a fost destul de grea in perioada anilor de seminar la Belgrad. Pentru ca nu obisnuia sa manance prea mult si din pricina groaznicelor conditii de viata de la seminar, Nikolai s-a imbolnavit de scrofuloza, o boala care afecteaza ganglionii limfatici ai trupului omenesc.
Dupa incheierea seminarului, Nikolai a predat pentru scurta vreme in satele Dracici si Leskovat, precum si in Valievo. In Valievo s-a imprietenit cu Parintele Sava Popovici, pe care il ajuta in activitatile parohiale si de la care a invatat cum sa se implice in viata de zi cu zi a credinciosilor. In timpul vacantelor de vara, la sfatul doctorilor, statea la mare. In aceste perioade de odihna a scris "Viata lui Bokel, muntenegreanul si dalmatul." De asemenea, in acest timp, Nikolai a intemeiat un ziar, "Vestitorul Crestin", in care au aparut primele sale scrieri si articole.
In 1905, datorita inteligentei si a cunostintelor sale, precum si a activitatilor sale evanghelice, Nikolai a fost ales, impreuna cu alti studenti, sa fie trimis pentru a-si continua studiile in Rusia sau in Europa Apuseana. Nikolai a ales sa studieze in Europa, la Facultatea deTeologie a Vechilor Catolici din Berna, Elvetia. Pe langa studiile facute la Berna, Nikolai a studiat in Germania, Anglia si, mai tarziu, in Rusia. A primit cea mai buna educatie pe care i-o putea oferi Europa Apuseana. A devenit cunoscator chiar si al cartilor spirituale si filosofice ale vechii Indii. Aceasta educatie a facut din Nikolai un renascentist, ale carui eruditie si profunzime a gandirii erau socotite de toata lumea drept un izvor de cunoastere si o comoara de intelepciune si duhovnicie.
In 1908, Nikolai si-a dat doctoratul in teologie la Berna, cu o dizertatie numita "Credinta in Invierea lui Hristos ca fundament al dogmelor bisericii apostolice". Aceasta lucrare originala a fost scrisa in limba germana, publicata in Elvetia si tradusa mai tarziu in Sarba. In anul urmator, 1909, acest adevarat geniu, la varsta de 29 de ani, si-a pregatit doctoratul in filosofle la Oxford, in Anglia, apoi, in vara aceluiasi an, la Geneva. Nikolai si-a scris a doua lucrare de doctorat intitulata "Filosofia lui Berkeley", in limba franceza.
In toamna anului 1909, Nicolae s-a intors acasa din Europa si s-a imbolnavit foarte grav de dizenterie. Aceasta boala i-a schimbat viata. Asemenea marelui teolog din primele veacuri crestine, Sfantul Grigorie al Nazianzului (+390, praznuit pe 25 si 30 ianuarie), a carui viata a fost schimbata datorita unui necaz, Nicolae s-a hotarat sa isi puna toate darurile si indemanarea in slujba lui Dumnezeu si a Bisericii Ortodoxe.
Stand in spital aproape doua luni, Nicolae s-a rugat din inima, spunand: "Daca Domnul are nevoie de mine, atunci ma va scapa de boala". El a fagaduit atunci ca daca se insanatoseste, se va calugari si le va sluji credinciosilor. Si, astfel, doctorul in teologie si filosofie Nikolai a devenit smeritul monah Nicolae. Dupa tunderea in monahism, Parintele Nicolae a fost hirotonit preot in aceeasi zi, la 20 Decembrie 1909, in Manastirea Rakovita. Ieromonahul Nicolae isi inchina astfel intreaga viata, intreaga stiinta si toata indemanarea in slujba Domnului si a poporului ortodox Sarb. La scurta vreme, Parintele Nicolae a fost facut arhimandrit.

Dupa tunderea in monahism, Parintele Nicolae a fost numit profesor la Seminarul Sfantul Sava din Belgrad. S-a descoperit ca nu isi terminase ultimii doi ani de gimnaziu, clasa a saptea si a opta, si a trebuit sa dea un examen pentru a intruni toate cerintele si a putea ajunge profesor. Comisia inaintea careia a vorbit Parintele Nicolae a ramas uimita de marea lui inteligenta. Dupa cum povestea unul dintre membrii comisiei, ascultand cuvintele sale despre Hristos, toti au ramas inmarmuriti, nimeni nu a mai putut sa-i mai puna vreo intrebare sau sa mai zica ceva.
Inainte de a fi facut profesor, Parintele Nicolae a fost trimis in Rusia cu binecuvantarea Mitropolitului Dimitrie al Serbiei. Parintele a petrecut mai bine de un an in Rusia, unde a invatat multe despre credinta arzatoare a rusilor si despre bogatia de credinta ortodoxa a taranilor. In aceasta perioada, Parintele a scris prima lui mare lucrare, "Credinta lui Niegos". Unul dintre criticii contemporani a spus despre aceasta lucrare ca, din punct de vedere religios-filosofic sau intr-un spirit religios critic, tanarul profesor de seminar Nicolae nu este cu nimic mai prejos de Episcopul Cetiniei, Niegos.
Intorcandu-se la Belgrad ca profesor de seminar, Parintele Nicolae a publicat, in 1912, o antologie de predici sub numele de "Predici la poalele muntelui". Explicand titlul, smeritul Nicolae scria ca Hristos a vorbit de pe munte, dar el nu indrazneste sa vorbeasca decat de la poalele muntelui.
In 1914, Parintele Nicolae a scris cartea "Mai presus de pacat si moarte," o scriere de o uriasa adancime, dar care atinge, totusi, sufletele oamenilor obisnuiti. Parintele Nicolae ii insufla pe majoritatea studentilor sai. Sub inraurirea si indrumarea lui duhovniceasca, multi s-au calugarit, s-au preotit sau au ajuns theologi. Unul dintre ei, Iustin Popovici, un fiu duhovnicesc al Parintelui Nicolae, a ajuns unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe (praznuit la 25 martie).
Cu toate acestea, in afara predarii filosofiei, logicii, istoriei si limbilor straine in Belgrad, Arhimandritul doctor in theologie Nicolae Velimirovici a devenit repede o mare personalitate literara sarba si un pastor duhovnicesc iubit; in scurta vreme va deveni si o personalitate internationala.

O data cu inceperea Primului Razboi Mondial, intreaga Peninsula Balcanica a fost tulburata. Poporul sarb era in primejdie si avea nevoie de un conducator care sa-l ajute sa supravietuiasca crizei internationale. De aceea, Parintele Nicolae a fost trimis intr-o misiune diplomatica oficiala in Anglia, cautand sa dobandeasca sprijinul guvernului Englez pentru poporul Sarb aflat in suferinta. Parintele obtinuse deja doctoratul de la Oxford, asa ca autoritatile Engleze i-au facut o primire plina de cinste, potrivit vredniciei sale. Iscusinta lui politica s-a vadit in predicile tinute in Anglia, care aratau nu numai o grija adanca pentru Sarbii napastuiti, dar faceau pomenire si de pacea mondiala si de felul in care s-ar fi putut realiza acest ideal politic. Pe langa ajutorul obtinut pentru Sarbi, Parintelui Nicolae i s-a acordat si titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cambridge. Scurtele lui tratate "Poruncile Domnului" si "Talcuire la Tatal Nostru" au deslusit multe conceptii gresite despre credinta ortodoxa.

La sfarsitul verii anului 1915, Arhimandritul Nicolae si-a continuat misiunea de razboi, ajungand peste ocean, la New York. Misiunea lui era sa ii uneasca pe emigrantii sarbi, croati si slovaci impotriva guvernului Austriac, caci marea lor parte se refugiasera in America. Misiunea a izbutit in mare masura, caci America a trimis peste 20.000 de voluntari slavi iubitori de libertate - numiti "a treia armata a Episcopului Nicolae," care au luptat indeosebi pe frontul din Tesalonic - si sute de mii de dolari ajutor pentru fratii lor de acasa. Aceasta calatorie a fost o revelatie pentru Nicolae: a primit in vis o vestire de la un inger al Domnului, care i-a aratat ca intr-o buna zi se va intoarce in America pentru a ajuta la organizarea tinerelor comunitati ortodoxe sarbesti intr-o Eparhie Sarba Americana, unita deplin cu eparhia din tara-mama.
La inceputul anului 1916, Nicolae s-a intors in iubita lui Anglie, unde s-a hotarat sa ramana pana la sfarsitul razboiului. Si-a continuat activitatea literara scriind mai multe articole si carti: "Duhul religios al slavilor" (1916, trimisa soldatilor din patrie), "Serbia in lumina si intuneric" (1916), "Sufletul sarb," "Agonia Bisericii," "Biserica Ortodoxa Sarba" si "Renasterea duhovniceasca a Europei." Adresate publicului englez, aceste eseuri si carti apelau la simtul acestuia de dreptate pentru o Serbie aflata in suferinta, indeosebi "Renasterea duhovniceasca a Europei" a fost de mare interes pentru anglicani, pentru ca facea pomenire de putinta intoarcerii Bisericii Anglicane la Maica ei de drept, Biserica Ortodoxa. Pentru rezultatele lui academice deosebite, Nicolae a mai primit un titlu onorific de Doctor in Teologie, de la Universitatea din Glasgow, Scotia, in 1919.
Facandu-i-se foarte dor de casa, s-a intors la Belgrad la sfarsitul razboiului. Acolo s-a implicat in formarea noii Iugoslavii ca interpret pe langa primul-ministru de atunci, Nikola Pasici. Curand, Nicolae a simtit ca lipsea ceva in viata lui. Voia sa se implice in suferinta de zi cu zi a poporului. Aceasta dorinta i s-a indeplinit repede, o data cu hotararea Sinodului Bisericii Ortodoxe Sarbe din 12 Martie 1919 de a-l ridica pe Parintele Nicolae, atunci in varsta de 39 de ani, la rangul de episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintai Arhiepiscop al Serbiei. La hirotonirea intru episcop, a plans ca un prunc nou-nascut intru Domnul. Astfel, dupa patru ani de incercari in obtinerea sprijinului Angliei si Statelor Unite, Episcopul Nicolae era pregatit sa ajute el insusi la vindecarea sufletelor si inimilor ranite de razboi ale mult-iubitului sau popor Sarb.

Vreme de doi ani (1919-1921), Episcopul Nicolae i-a indrumat duhovniceste nu doar pe credinciosii sarbi din Jicea, dar si pe cei din proaspat-intemeiata Iugoslavie. Ca si Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Arhipastorul Nicolae ii vindeca pe bolnavi, ii slobozea pe cei impovarati duhovniceste si le propovaduia despre mantuire acestor suflete smerite, in 1921, Episcopul Nicolae a fost stramutat in eparhia Ohridei si Bitolei. S-a luat aceasta hotarare pentru a usura unirea dintre biserica Sarba si cea Macedoneana, aparuta in urma unirii Iugoslaviei. Fericitul Parinte Nicolae, intotdeauna un om al unitatii, a reusit sa ii uneasca in chip pasnic pe sarbii si macedonenii din aceste regiuni.
Dupa sadirea semintelor unirii in eparhia sa, Parintele Nicolae a vizitat Atena, Constantinopolul si Sfantul Munte, unde a fost primit ca un unificator al tuturor ortodocsilor in numele dragostei desavarsite pentru Hristos si Sfanta lui Biserica, in tot acest timp, Nicolae a scris doua carti: "Cuvinte despre A-tot-omul", 1920 si "Rugaciuni pe tarmul lacului," 1921. Aceasta lucrare din urma a fost scrisa in momentele de odihna de pe malul Lacului Ohrida, intr-un stil poetico-narativ foarte adanc si patrunzator, asemenea Psalmilor lui David.
Insa parintele Nicolae nu era facut sa stea pe pamantul natal. Ca un far aflat pe culmile unui deal, harul lui dumnezeiesc se vedea de departe, asa ca a fost chemat sa tina cuvantari in universitati si biserici anglicane din America. La inceput, guvernul Iugoslaviei si Sfantul Sinod al Episcopilor au refuzat aceste cereri adresate Parintelui Nicolae, dar invitatiile au continuat sa curga, astfel ca, intr-un sfarsit, au fost de acord sa il trimita pentru a doua oara in America pe indragitul lor Nicolae.

Pe 24 iunie 1921, fericitul Episcop Nicolae a ajuns, cu ajutorul Domnului, la New York. inca de la inceput, a avut trei scopuri in America: 1. sa tina cuvantari si predici in universitati si biserici, ca sa prezinte Primul Razboi Mondial din punctul de vedere al Europei de Est; 2. sa stranga fonduri pentru intemeierea de orfelinate in Serbia, necesare copiilor saraci ai caror parinti si rude murisera in Primul Razboi Mondial si 3. sa viziteze mai multe comunitati ortodoxe sarbesti ca sa le multumeasca pentru efortul patriotic din timpul razboiului si ca sa vada daca s-ar putea infiinta o Eparhie Ortodoxa Americana a Bisericii Sarbe.
Stralucitul Episcop Nicolae a reusit sa implineasca tot ceea ce si-a propus. A tinut aproape 150 de cuvantari si predici in urmatoarele trei luni. A vorbit in multe locuri, inclusiv la Universitatea Columbia din New York, in multe comunitati Sarbesti, chiar si in Congregatia Afro-americana St. Philip din Harlem, New York, in fata a mai bine de 1500 de enoriasi. De fiecare data cand vorbea despre Primul Razboi Mondial, mesajul lui era unul foarte limpede. Nu taranul est-european trebuie invinovatit pentru razboi, spunea el, ci, mai degraba, privirile ar trebui sa se indrepte spre clasa intelectuala creata artificial a sistemului universitar European.
El scria: "Taranul European este un spirit nobil; intelectualii care se ocupa de tarani sunt cei care se afla pe un drum gresit." Nicolae spunea ca daca aceste circumstante vor dainui in apusul Europei, nimic nu va putea impiedica un al Doilea Razboi Mondial. Si asa a si fost. Una dintre cele mai lamuritoare predici a fost tinuta in Duminica de dupa Inaltarea Domnului, in 1921, in Catedrala Episcopaliana St. John din New York, numita "Piatra care au lepadat-o ziditorii", in care chema intoarcerea Europei Apusene la adevaratul izvor si la adevarata piatra de temelie a intregii ei culturi si civilizatii - Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata.
Nicolae a sugerat, de asemenea, ca America, o tara bogata si multinationala, ar putea sa tina flacara sperantei pentru intreaga omenire. Lumea devenise mica si nu mai astepta decat sa-i fie proclamata unirea. Europa a descoperit lumea. Putea America sa o organizeze? - intreba mereu Nicolae, nadajduind ca America va lua calea unei lumi cu pace si dreptate pentru toti. In urma acestor cuvantari, Nicolae a fost numit "al doilea Isaia" si un "nou Gura de Aur" al zilelor noastre; mai mult, cuvantarile sale au ajutat la primirea Iugoslaviei in Liga Natiunilor.
In ce priveste deschiderea de orfelinate pentru sarbii aflati in suferinta in Statele Unite si in Iugoslavia, Nicolae a fost motivat de porunca Domnului Iisus Hristos: "Lasati copilasii si nu-i opriti a veni catre mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor." (Mt. 19, 14) "Vedeti sa nu dispretuiti pre vreunul din acestia mici; ca zic voua ca ingerii lor in ceruri pururea vad fata Tatalui meu cel din ceruri." (Mt. 18, 10) "Veniti catre mine toti cei osteniti si impovarati, si eu voi odihni pre voi.. Ca jugul meu e bun si povara mea este usoara." (Mt. 11, 28-30) "Ca am flamanzit si mi-ati dat de am mancat, insetat-am si mi-ati dat de am baut, strein am fost si m-ati priimit, gol, si m-ati imbracat, bolnav am fost si m-ati cercetat, in temnita am fost si ati venit la mine.. Amin zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai mei prea mici, mie ati facut." (Mt. 25, 35-40)
Nicolae simtea durerea pierderii oamenilor dragi atat de profund, incat adesea plangea cand ii vizita pe orfanii si pe cei mai saraci dintre saraci in patria sa. Inainte de a pleca in America a infiintat orfelinatul din Bitola, punandu-o in fruntea acestuia pe Igumena Anna - cunoscuta inainte ca asistenta sociala Nada Adjicin - de la Manastirea Vracievsina. Pentru copii saraci din Iugoslavia, Episcopul Nicolae era "Deda Vladika" ("Bunicul Episcop"), un om caruia chiar ii pasa si care punea in faptuire ceea ce propovaduia, ca sa le usureze durerea si greutatile. Ca si conducator al Consiliului Sarb de Protectie a Copilului, Nicolae, de pe cand era in America, a trimis mii de dolari pentru ingrijirea acestor micuti. Cu acesti bani, el a organizat si a supravegheat personal orfelinatele din Kralievo, Ceaceak, Gorni Milanovat si Kraguievat, unde peste 600 de copii saraci primeau dragostea lui Hristos.

In cele din urma, in privinta intemeierii unei Eparhii Americane a Bisericii Ortodoxe Sarbe, Episcopul Nicolae a trimis o pastorala cu prilejul Pastilor din 1921, catre toate parohiile ortodoxe Sarbe din America, cu urari din partea reinfiintatei Patriarhii Sarbe si a Preafericitului Dimitrie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sarbe. De asemenea, a schitat cu acest prilej planurile de intemeiere a unei Eparhii Sarbe in America. Nicolae a fost primul ierarh sarb ajuns in America si, de aceea, era primit cu un respect deosebit de catre comunitatile Sarbesti.
Sarbii aveau multe probleme in America: erau pastoriti adesea de preoti rusi care nu le intelegeau limba, nu existau manastiri care sa indrume poporul in viata duhovniceasca, nu exista un seminar pentru educarea clerului si a credinciosilor, casatoriile mixte pricinuisera tulburare printre credinciosi, schismele intre alte biserici ortodoxe au iscat neincredere in conducatorii ortodocsilor din America, practicile protestante, romano-catolice si secularismul american patrunsesera in viata bisericeasca si, peste toate, lipsa de organizare a parohiilor Sarbe ii facea pe sarbi sa se simta ca o insula intr-un mare ocean. Potrivit cuvintelor dintr-o scrisoare a unui preot din Pittsburg trimisa Patriarhului, la inceputul anului 1921, sarbii din America erau ca niste albine intr-un stup fara regina.
Episcopul Nicolae s-a intors la Belgrad in 16 iunie 1921, dupa sase luni de activitati misionare in America. La plecare, sarbii de acolo au fost foarte tristi, dar au nadajduit toti sa se intoarca si sa fie episcopul lor, al Eparhiei Americane. Dar nu aceasta era voia Domnului. Zece zile mai tarziu, pe 26 Iunie, Vladica Nicolae a prezentat raportul despre situatia din America intr-o sesiune a Sinodului Episcopilor tinuta in Sremski Karlovat, iar pe 21 septembrie Mitropolitul Varnava l-a numit pe Episcopul Nicolae sa indeplineasca misiunea de episcop in America si i l-a dat ca ajutor pe Arhimandritul Mardarie Uskokovici de la Manastirea Rakovita din sudul Belgradului. Decizia i-a suparat pe multi credinciosi Sarbi din Iugoslavia, caci nici unul dintre ei - fie episcop, cleric, calugar sau credincios - nu se simtea gata sa-l lase sa plece la Sarbii din America pe mult-iubitul lor "Gura de Aur Sarb" si calauzitor evanghelic.
Dezamagit oarecum de aceasta situatie, in ianuarie 1922 Episcopul Nicolae s-a dus in pelerinaj la Locurile Sfinte, apoi in Sfantul Munte, la Manastirea Hilandar, pentru a petrece Pastile impreuna cu monahii de acolo. Aceasta calatorie era o nevoie duhovniceasca a Episcopului Nicolae, care simtea trebuinta de a se retrage din problemele presante si de a cere indrumare de la Parintele Ceresc.
La intoarcere, cu prilejul adunarii Sinodului Episcopilor, Nicolae se incredintase ca in America era nevoie de un episcop permanent care sa indeplineasca planul dumnezeiesc dezvaluit de inger in vis. Astfel, el insusi l-a desemnat pe Arhimandritul Mardarie Uskokovici ca primul episcop permanent al Bisericii Ortodoxe Sarbe din America. Aceasta numire a fost confirmata de intregul Sinod al Episcopilor si, pe 18 octombrie 1923, Arhimandritul Mardarie a fost numit conducatorul Bisericii Ortodoxe Sarbe din America.
Aceasta hotarare nu a fost doar o binecuvantare duhovniceasca pentru episcopul Nicolae, eliberandu-l de multele obligatii care ii apasau pe umeri, dar si o binecuvantare pentru credinciosii din Iugoslavia. Nicolae era acum liber sa se daruiasca pe deplin scrisului si pastoririi credinciosilor, spre sporirea dragostea pentru Hristos si Biserica Lui. In 1923, Nicolae a scris "Noi predici la poalele muntelui," "Ganduri despre bine si rau" si o lucrare mai lunga intitulata "Omilii la Evangheliile din Duminici si praznice."Pe langa scris, Nicolae a fost conducatorul unei miscari religioase populare, numita mai tarziu "Miscarea Bogomolitilor" (sau a rugatorilor catre Dumnezeu). Ucenicilor Vladicii le placea sa se adune la resedinta episcopala ca sa cante imnele emotionante si ziditoare pe care acesta le scrisese. Rugaciunile catre Dumnezeu in limba lor materna erau o bucurie pentru acesti Sarbi credinciosi. Crestinii sarbi au gasit in Nicolae o prospetime evanghelica ce le innoia sufletele dupa razboi si le ingaduia sa fie din nou in dragostea desavarsita a lui Hristos.
Rugandu-se in limba poporului, acesti sarbi doritori sa traiasca o viata crestineasca autentica au putut fi ziditi duhovniceste intr-un popor al lui Dumnezeu, cu Nicolae cel rugator la Dumnezeu aratandu-le drumul. Erau multi preoti care invidiau miscarea Bogomolitilor condusa de Nicolae, insa, dupa ce au simtit cresterea duhovniceasca a credinciosilor, au inceput treptat sa sustina aceasta miscare de rugaciune. Acesti ravnitori ortodocsi, prin citirea necurmata a Scripturilor, prin cantarea de imne duhovnicesti, prin trairea in rugaciune, prin pelerinajele dintr-o manastire in alta, prin spovedirea statornica a pacatelor, prin tinerea posturilor si prin deasa impartasire cu scumpul Trup si Sange al Domnului Iisus Hristos, au inceput sa preschimbe treptat clerul din eparhiile Sarbesti.
Episcopul Nicolae, un iscusit mester al pastoririi credinciosilor, le-a ingaduit celor ce-l cautau pe Dumnezeu sa duca aceasta viata ca sa innoiasca Biserica Sarba. Prin acest curent de rugaciune, a fost reinsufletit monahismul si studiul teologiei, dupa cum o dovedeste viata marelui teolog si nevoitor Iustin Popovici.

In 1927, la invitatia Societatii Iugoslave Americane, a Institutului Politic din Williamstown, Massachusetts si a Fundatiei Carnegie pentru Pace Mondiala, Episcopul Nicolae a mers din nou in America, pentru a treia oara. Nu a stat decat trei luni, tinand prelegeri la diverse universitati si biserici, si interesandu-se de progresul lucrarilor la Manastirea Sfantului Sava din Libertyville, Illinois, sub conducerea noului episcop investit Mardarie.
Pe drumul de intoarcere in Serbia, Nicolae s-a oprit la Londra, unde a stat doua saptamani, prorocind ca o noua catastrofa ameninta Europa. Prorocul Nicolae, un om inradacinat in prezent, cu o vedere limpede asupra viitorului, era un glas care striga in pustie catre un popor ce nadajduia intr-un viitor pasnic. Mesajul lui era limpede: Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor!
Cuviosul episcop s-a intors la Ohrida si a inceput iarasi sa scrie. Parea ca timpul petrecut pe pamant strain i-a umplut sufletul si mintea - intreaga fiinta sa - de neobosite ganduri dumnezeiesti despre Raiul cel Vesnic fagaduit, iar singurul fel in care se putea elibera de aceste tanjiri era sa scrie despre ele. In 1928, a scris "Credinta oamenilor invatati," "Razboiul si Biblia" si "Prologul de la Ohrida."
Aceasta carte, "Prologul de la Ohrida," de peste 1000 de pagini, a avut ca model vechea literatura aghiografica, care cuprindea vieti scurte de sfinti si intamplari ziditoare din vietile sfintilor barbati si femei, dar si din vietile pacatosilor obisnuiti. Numit si "Vietile Sfintilor", textul era intemeiat pe calendarul zilnic al sfintilor ortodocsi. Tradus in engleza in 1985, "Prologul de la Ohrida" a devenit o carte de capatai pentru crestinii apuseni. Episcopul Muntenegrului Amfilohie Radovici, unul dintre ucenicii Parintelui Nicolae, a spus odata ca cele doua carti pe care trebuie cineva sa le citeasca si sa le puna in faptuire pentru a se mantui sant Scriptura si "Prologul de la Ohrida."
In orasul Bitola din eparhia Episcopului Nicolae se gasea Seminarul Sarb Sfantul Ioan Teologul. Din 1929 si pana in 1934, unul dintre profesorii de theologie de acolo era tanarul Ieromonah Ioan Maximovici, viitorul Arhiepiscop Ioan al San Franciscoului. Episcopul Nicolae il pretuia si il iubea pe Parintele Ioan si avea o inraurire binefacatoare asupra lui. Nu o data a fost auzit spunand: "Daca vrei sa vezi un sfant in viata, du-te la Bitola, sa-l vezi pe Ioan." Vietile Episcopului Nicolae si a parintelui Ioan vor deveni paralele la un moment dat: amandoi si-au petrecut ultimii ani din viata in America si au murit acolo, si amandoi au fost proslaviti sfinti."
La inceputul anului 1930, Episcopul Nicolae a participat la conferinta Pan-ortodoxa tinuta la Manastirea Vatopedi din Sfantul Munte. Putem spune ca Parintele a fost in acea perioada un glas al Ortodoxiei; el nu pastorea doar credinciosi ortodocsi sarbi, rusi si bulgari pentru a depasi orice tendinte nationaliste care ar fi putut ameninta iubirea desavarsita si unitatea duhovniceasca dintre ei, dar, de asemenea, si poate mai de seama, cuviosul episcop, prin felul sau de a percepe adevarata traditie, putea infatisa pe intelesul crestinilor apuseni adevarul si credinta vesnica in Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica.
In perioada in care Sfantul Nicolae Velimirovici a vizitat Sfantul Munte Athos, el il va cunoaste pe unul dintre cei mai minunati sfinti ai veacului nostru: Sfantul Siluan Athonitul. Tot aici, in anul 1930, el il va hirotoni ierodiacon pe Parintele Sofronie Saharov. In anul 1952, Batranul Sofronie va publica "caietele lui Siluan" la indemnul Sfantului Nicolae Velimirovici, care va spune: "Siluan e mai mare decat toti ceilalti sfinti in dragostea sa! Cand citesti pe toti ceilalti, o disperare te cuprinde, dar niciodata nu se intampla asa ceva cu ceea ce a scris Siluan".
In necrologul dedicat Sfantului Siluan, publicat in revista misionara a eparhiei sale, Episcopul Nicolae scria: "Despre acest minunat monah nu se poate spune decat un singur lucru: era un suflet plin de blandete. Nu sunt singurul care sa fi simtit aceasta blandete, orice pelerin la Sfantul Munte care l-a intalnit a simtit aceasta blandete. Siluan era un barbat viguros, inalt; avea o barba neagra mare si, la prima vedere, infatisarea lui nu il facea atragator pentru cine nu-l cunostea. Dar era de ajuns o singura conversatie ca sa-l iubesti pe acest om. Vorbea despre nemasurata dragoste a lui Dumnezeu si ii facea pe pacatosi sa se judece foarte sever pe ei insisi. Acest minunat ascet era un simplu monah, dar plin de dragoste de Dumnezeu si de aproapele. Din toate partile Sfantului Munte numerosi monahi alergau la el sa-i primeasca sfaturile, dar era deosebit de iubit de monahii de la Hilandari si Sfantul Savva care vedea in el pe parintele lor duhovnicesc. Si pentru mine, Parintele Siluan mi-a fost de un mare ajutor duhovnicesc. Simteam cum rugaciunea lui ma intarea. La fiecare dintre vizitele mele la Sfantul Munte ma grabeam sa-l vizitez. Cartea vietii sale e smaltuita toata de margaritarele intelepciunii si de aurul dragostei. E o carte uriasa si nestricacioasa."
Inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Nicolae a scris "Simboluri si semne," 1932 si "Nomologia," 1940, iar in 1937, Nicolae a inceput sa faca o antologie a scrisorilor sale, numita "Epistole misionare." Aceasta antologie de sute de scrisori este o marturie a uimitoarei sale lucrari evanghelice si arata cat de ancorat era in prezent si in criza duhovniceasca a vremii.
In anul 1941, tot in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Episcopul Nicolae este arestat de catre nazisti pe cand se afla in Manastirea Jicia, care a fost la scurta vreme jefuita si daramata, fiind apoi inchis in Manastirea Liubostinia, unde, dupa o executie in masa, a replicat spunand urmatoarele: "Aceasta este cultura germana, sa ucizi sute de sarbi nevinovati, din pricina mortii unui soldat german?! Si turcii erau mai drepti.".
Mai tarziu, acest "nou Gura de Aur" a fost transferat in Manastirea Voilovita de langa Pancevo, unde a stat inchis impreuna cu Patriarhul sarb Gavriil Dozici, pana la sfarsitul anului 1944.
La data de 14 decembrie 1944, Velimirovici este trimis la Dachau, impreuna cu Patriarhul sarb Gavriil Dojici, unde unele surse, indeosebi istoricii Bisericii, consemneaza ca a fost intemnitat si torturat. A stat doi ani in Dachau, vazand si patimind de pe urma unora din cele mai nemiloase chinuri care au existat vreodata. Nicolae spunea apoi ca a putut supravietui acestor chinuri groaznice numai cu ajutorul Maicii Domnului. in inchisoare a scris "Canon de rugaciune si cerere catre Preasfanta Nascatoare-de-Dumnezeu" si "Trei rugaciuni in umbra baionetelor nemtesti." Aceste scrieri sunt un fel de jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate.
Pe 8 mai 1945, in urma eliberarii de catre Divizia Americana 36 din cadrul Fortelor Aliate, sfintii marturisitori Nicolae si Gavriil au scapat din inchisoare. Amandoi au cautat atunci adapost in Anglia. Dupa aceea, marturisitorul Gavriil s-a intors la Belgrad ca patriarh, in timp ce marturisitorul Nicolae a plecat in America, pentru a patra si cea din urma oara. Dupa ce i-au trecut durerile de spate si de picioare, episcopul surghiunit a inceput, ca de obicei, sa tina cuvantari in mai multe institutii academice. In iunie 1946 a fost premiat pentru stralucita lui activitate academica cu titlul de Doctor in Teologie la Universitatea Columbia - cu totul, Episcopul Nicolae a primit cinci doctorate.
Din 1946 pana in 1949, Cuviosul Nicolae, mereu credincios poporului sarb, a predat la Seminarul Sfantul Sava din Libertyville, Illinois. Dandu-si seama de nevoia sarbilor nascuti in America de a avea un catehism scris in engleza, a publicat "Credinta Sfintilor," 1949. In 1950, a scris un eseu in engleza despre mistica ortodoxa, "Universul semnelor si simbolurilor," precum si o carte in sarba numita "Tara de nicaieri." in 1951, pe cand preda la Sfantul Sava a scris "Viata Sfantului Sava." Dupa spusele distinsului profesor doctor Veselin Kesici, aceasta carte ne descopera ceva despre Episcopul Nicolae, in talcuirea facuta la sfarsitul "Vietii Sfantului Sava": "Sava a renuntat la casa lui linistita din Studenica si s-a rugat lui Dumnezeu sa moara in pamant strain." De ce s-a rugat pentru aceasta? Episcopul Nicolae da mai multe motive: protestul lui Sava impotriva neoranduielii politice, dorinta de a trezi constiinta oamenilor si credinta ca ii va putea ajuta la mantuire din afara. Aceste trei motive probabil ca au influentat hotararea Sfantul Episcop de a veni dupa razboi in America si de a nu se mai intoarce in Iugoslavia.

In 1951, indragitul Episcop Nicolae s-a mutat la Manastirea ortodoxa Rusa a Sfantului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. Aici si-a petrecut ultimii cinci ani din viata pamanteasca, ca profesor, decan si, in cele din urma, rector al Seminarului. Si-a petrecut ultimii ani din viata ca o pilda de smerenie, precum si ca parinte duhovnicesc al monahilor de la Manastirea Sfantului Tihon.
Facandu-se toate pentru toti, Nicolae a publicat articole in Rusa pentru toti cautatorii de Dumnezeu de la Sfantul Tihon. Usurinta si fluenta pe care o avea in limbile straine ii uimea pe toti. Nicolae putea citi, scrie si vorbi in sapte limbi straine. Pe langa activitatea lui de la Sfantul Tihon, Episcopul Nicolae tinea cursuri si la Seminarul Sfantul Vladimir din Crestwood, New York, si la Seminarul Ortodox si Manastirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York.
Cerintele lui erau unele fundamentale: el preda, tu trebuia sa inveti si el te corecta. Poate una dintre cele mai uimitoare trasaturi ale cursurilor tinute de el era ca nu preda decat in engleza, in vremea in care foarte putine cursuri erau tinute in aceasta limba. Fara folosirea limbii engleze, multe din subtilitatile cursurilor lui s-ar fi pierdut. A extins folosirea englezei chiar si la biserica manastirii, unde, de multe ori, predica in aceasta limba. Adeseori credinciosii din parohie se plangeau de acest lucru, dar raspunsul lui era: "Au invatat si ati auzit atatea. Acum e timpul seminaristilor sa invete ceva."
Nu i-a uitat nici pe credinciosii sarbi si a publicat in 1952 "Secerisul Domnului" si "Casiana," o poveste a pocaintei. In 1953 a scris "Divanul," o carte despre Maica Domnului si minunile ei. Cea din urma carte a lui, "Singurul iubitor de oameni" a fost publicata postum, in 1958. Ultima lui activitate a fost la Institutul Biblic Sarb, unde a publicat o serie de sapte scrieri scurte pe felurite teme theologice: "Hristos a murit pentru noi," "Cugetari la cele sapte zile," "Ingerii, fratii nostri mai mari," "Sapte cereri," "Biblie si putere," "Scrisori misionare" si "Taina atingerii."
Sfantul si de-Dumnezeu-purtatorul Parintele nostru Episcop Nicolae a trecut la Domnul in timp ce se ruga, in noaptea dintre 17 si 18 martie 1956, in chilia lui modesta de la Seminarul Ortodox Sfantul Tihon. Avea 76 de ani. Slujba de inmormantare a fost facuta la Catedrala Sarba a Sfantului Sava din New York. Au venit credinciosi din toata lumea ca sa fie alaturi de unul dintre cei mai mari arhierei ortodocsi ai secolului al XX-lea. Din New York, trupul neinsufletit a fost dus in Libertyville, Illinois, la nord de Chicago, in Manastirea Sarba a Sfantului Sava, unde au fost tinute mai multe parastase. A fost inmormantat in partea de sud a manastirii, la 27 martie 1956.
Ca si Sfantul Sava, luminatorul Serbiei, Sfantul Episcop Nicolae a murit in pamant strain. In spatele bisericii mari a Manastirii Celie din satul sau natal, langa mormantul Arhimandritului Iustin Popovici (1979), era pregatit un loc pentru intoarcerea la credinciosii pe care i-a iubit atat de mult. Si, la 27 aprilie 1991, dupa 25 de ani de la adormirea intru Domnul, trupul Sfantului Episcop Nicolae a fost adus acasa, in vestul Serbiei.

Credinciosii ortodocsi americani, si mai ales rusii ortodocsi nu l-au uitat pe Episcopul Nicolae. La Manastirea Sfantului Tihon, chilia lui a fost preschimbata intr-o camera de rugaciune si meditatie.
La data de 19 mai 2003, Sfantul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sarbe a hotarat, in unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae Velimirovici al Ohridei si Jiciei in sinaxarul de sfinti al sfintei noastre Biserici Ortodoxe.



[ Edited Sat Mar 28 2015, 12:31PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Fri May 11 2012, 10:39PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
CATEDRALA SFANTUL SAVA -BELGRAD


Considerata a fi una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume, Catedrala Patriarhala Sfantul Sava din Belgrad, domina capitala Serbiei, putand fi vazuta din orice colt al orasului. Belgrad-ul este plin de istorie si de crestinism. Catedrala Sfantului Sava se afla zidita pe platoul Vracear, undeva in centrul orasului. Istoria locului porneste undeva in urma cu aproape 800 de ani, cand Moastele Sfantului Sava au fost arse de pagani.Impresionanta catedrala a fost ridicata, in mod simbolic, pe locul unde turcii otomani, condusi de Sinan Pasa, au zdrobit rebeliunea sarba din 27 aprilie 1594, incendiind cu acel prilej Moastele Sfantului Sava Nemanja (1236).

Sfantul Sava este cel mai cinstit sfant din Serbia si Muntenegru, de o veneratie deosebita bucurandu-se si in Macedonia si Bulgaria. Originea nobila si mai ales personalitatea sa spirituala au dus la alegerea lui ca arhiepiscop al Serbiei, obtinand chiar recunoasterea patriarhului de Constantinopol, demnitate in care a adus o contributie decisiva la formarea culturii si a constiintei crestine si nationale a poporului sarb.
Timp de secole, a existat ideea construirii unei catedrale reprezentative a poporului sarb, dar autoritatile otomane au impiedicat realizarea ei. Abia in anul 1895, dupa castigarea independentei, s-a izbutit constructia unei mici biserici de catre "Societatea pentru Constructia Catedralei Sfantul Sava pe Colina Vracear", existand insa planuri pentru ridicarea unui lacas monumental. Asociatia era condusa de Mitropolitul Mihail.

In anul 1905, are loc primul concurs pentru construirea catedralei. Se prevedea construirea unei catedrale de 2 500 mp. Proiectele pentru marea catedrala, prezentate abia in anul 1905, au fost respinse ca nefiind indeajuns de bune, iar razboaiele balcanice si Primul Razboi Mondial au sistat iar preocuparile de ridicare ale catedralei.

In anul 1926, a fost ales proiectul arhitectului Aleksander Deroko, premiat cu locul doi, in conditiile in care premiul intai si trei nu fusesera acordate. Proiectul acestuia a fost suprapus peste un plan realizat de Bogdan Nestorovic. Constructia a inceput insa mult mai tarziu, piatra de temelie fiind pusa de episcopul Gavriil Dozic-Medenica, viitorul patriarh Gavriil al V-lea.
In anul 1939, pe data de 10 mai, ziua arderii Moastelor Sfantului Sava, se pune temelia acestei catedrale. Singura etapa realizata a fost insa numai fundatia catedralei, dupa bombardamentele germane din anul 1941, lucrarile incetand. Locul a fost folosit ca parc auto de armatele hitleriste si apoi de cele sovietice, iar mai tarziu a fost transformat in depozit.
In anul 1958, patriarhul Gherman a solicitat reinceperea lucrarilor, dar acordul a fost dat abia in anul 1984, dupa 88 de interventii ale Patriarhiei Sarbe. De atunci, lucrarile au inaintat lent, dar fara pauze mari. In cele din urma, Catedrala Sfantul Sava a fost terminata.
Astazi, catedrala are urmatoarele dimensiuni: inaltimea de 70 de metri, 81 de metri de la nord la sud si 91 de metri de la vest la est, punctul cel mai inalt avand 134 de metri, iar crucea aurita de pe turla principala, 12 metri.

Pe boltile catedralei sunt asezate 18 cruci aurite, iar clopotnita are 49 de clopote. Suprafata catedralei este de 3.500 mp, la care se adauga trei galerii de 1.500 mp, la primul nivel, si o galerie de 120 mp, la al doilea nivel. Capacitatea interiorului este de 10.000 de persoane si 800 de coristi in balconul destinat acestora. Dedesubtul catedralei se afla o alta biserica, de 1.800 mp. Intr-o cripta a acesteia se pastreaza fragmente din vesmantul Sfantului Sava.
Fatada catedralei este lucrata din marmura si granit, urmand ca decoratiunile sa fie facute din mozaic, exemplu fiind, in interior, Hristos Pantocrator din cupola centrala, unde fiecare ochi va avea suprafata de 3 metri. Cea mai grea incercare a constructorilor a fost ridicarea domului central, de 4.000 de tone, construit in intregime jos, acoperit cu arama, avand montata si crucea, intreaga actiune durand 40 de zile.

Expresie a consecventei poporului sarb si a credintei ortodoxe la care nu a renuntat nici un moment, Catedrala Sfantul Sava - Svetog Save este un edificiu rasaritean unic ale carui dimensiuni intrece pana si celebrele catedrale Sfanta Sofia din Constantinopol si Iisus Mantuitorul din Moscova.


SFANTUL SAVA AL SERBIEI


În Vinerea Mare a anului 1595 turcii, la porunca paşei Sinan, au ars pe o colină din Belgrad moaştele Sfântului Sava al Serbiei, mare ocrotitor al acestei ţări. În vestitul său „Prolog de la Ohrida� episcopul Nicolae Velimirovici – el însuşi având viaţă sfântă şi fiind prigonit, înseamnă la pomenirea zilei de 27 aprilie când s-a săvârşit acea nelegiuire: „Arzând moaştele, paşa cel viclean nu a putut să-l ardă pe Sfântul care stă viu înaintea tronului lui Dumnezeu în cer, şi viu pe pământ în inimile oamenilor�.

Apoi adaugă: „Credinţa cea adevărată va fi prigonită în această lume. Domnul Însuşi a spus-o aceasta, limpede, pe faţă, apostolilor Săi. Biserica ortodoxă, dreapta credinţă, sunt mereu prigonite – cu doar scurte răstimpuri de răgaz.Istoria e plină de prigoane venite şi din afară, şi dinăuntru; din afară de la necredincioşi iar dinăuntru de la eretici… Frate al meu, credinţa creştină e tare nu doar atunci când se potriveşte cu logica şi cu gândirea veacului, ci mai ales atunci când le stă acestora împotrivă. Tot cel ce vrea să trăiască întru bine, va avea parte de prigonire. Apostolii au vestit încă de la început lucrul acesta, şi douăzeci de veacuri creştine au purtat ecoul acestei profeţii şi au adeverit-o. O, Mântuitorule înviat, luminează-ne, ca să rămânem întru bine până la sfârşit, ca să îndurăm prigoana până la sfârşit; a Ta fie slava în veci, Amin.�
La îndemnul Mântuitorului, Evanghelia a fost propovăduită la toate neamurile; dar nu toate neamurile au primit-o, iar între cele care au primit-o, nu toate au păstrat-o. Istoria Serbiei este istoria unui neam care a primit, a păstrat şi luptă să păstreze mai departe dreapta credinţă.
Serbia s-a creştinat încă înaintea Rusiei, la propovăduirea Sfinţilor Clement şi Naum, cei dintâi ucenici ai sfinţilor Chiril şi Metodie, iar la sfârşitul veacului al XII-lea o aflăm strălucită împărăţie creştină, având cârmuitori evlavioşi, închinaţi cu trup şi suflet ortodoxiei.
Marele jupân Ştefan Nemania după ce a întărit hotarele ţării şi a ridicat în cuprinsul ei multe şi frumoase biserici şi mânăstiri a renunţat la tron în favoarea fiului său Ştefan şi călugărit la mănăstirea Studeniţa, ctitoria luând numele Simeon. În aceeaşi zi, Buna-Vestire a anului 1196, s-a călugărit şi soţia Ana, la mănăstirea Kursumlia lângă Iopliţa. După doar câteva luni monahul Leon s-a dus în Sfântul Munte, urmând pe al său mezin, Raţko – ce avea să fie marele Sava. Raţko, în călugărie Sava, plecase ascuns de acasă cu trei ani în urmă şi iţe încercările părinţilor de a-l readuce din Athos nu s-au împlinit. S-au împlinit în schimb rugăciunile şi stăruinţele tânărului de optsprezece ani; şi astfel Serbia s-a întrarmat, la începuturile ei, cu armura cea mai tare: sfinţenia, iar ortodoxia a fost aşezată strâns la temelia istoriei şi culturii sale dincolo de ţesăturile politice, prin vieţuirea în Duh.
Ştefan Nemania – Simeon – a ctitorit mănăstirea sârbă Hilandar din Sfântul Munte unde a şi murit în anul 1200. Moaştele sale, izvorând bună-mireasmă şi mir, au fost aduse în Serbia la mănăstirea Studeniţa de fiul său Sava.

Sfântul avea atunci douăzeci şi nouă de ani, dintre care unsprezece îi vieţuise în Sfântul Munte. La întoarcerea sa, în anul 1204, Serbia era sfâşiată în două, în prăpastia războiului civil. Prin tainice uneltiri cu Ungaria şi cu papa Inocenţiu III, Vukan (cel mai vârstnic între cei trei fii ai lui Ştefan Nemania), pizmaş asupra fratelui său Ştefan moştenitorul tronului, a strâns oaste şi a pornit împotriva acestuia.
Acest război fratricid era oglinda – în mic -a uriaşului conflict instigat de Apus prin marile cruciade ale Bisericii latine, în 1204, soldaţii celei de a patra cruciade au cucerit Constantinopolul şi mare parte din Bizanţ, cuprinzând şi Sfântul Munte, care în 1205 a fost aşezat sub ascultarea şi jurisdicţia unui episcop romano-catolic.
Împărăţia bizantină era împărţită în două, având un centru politic la Constantinopol şi altul la Tesalonic. Patriarhatul din Constantinopol, de care era legată Serbia, era rupt în trei – cu centre la Niceea, unde se refugiaseră împăratul şi patriarhul, la Trebizonda şi la Ohrida.
În aceste împrejurări zbuciumate, craiul Ştefan al Serbiei s-a gândit să-şi alieze ţara cu papa de la Roma, ca să se pună la adăpost de atacurile regelui Ungariei şi ale latinofililor din Constantinopol.
Atunci, după treisprezece ani de lucrare în ţara sa – răstimp în care, fiind arhimandrit şi stareţ al mănăstirii Studeniţa, a străbătut Serbia predicând, învăţând poporul, înălţând biserici şi mănăstiri, înfiinţând ateliere de pictat icoane – sfântul Sava s-a întors la Athos. Mirul izvorâtor din moaştele Sfântului Simeon a încetat să mai curgă.
În cei doi ani cât a rămas în Sfântul Munte la Hilandar (1217-l219) starea Serbiei s-a înrăutăţit. Poporul cârtea, înfricoşat de îndepărtarea iubitului său Sava. Ştefan i-a scris atunci, rugându-l stăruitor să se întoarcă. A renunţat la legăturile pe care le ţesuse cu Apusul, încercând o împăcare cu împăratul bizantin de la Niceea, Teodor Lascaris (1204-l222). Înainte de a se îndrepta din nou spre Serbia, Sava, având însoţitori câţiva călugări de la Hilandar, a călătorit la Niceea unde se afla împăratul şi patriarhul Manuel Sarantenos; a cerut de la aceştia ca Biserica Serbiei să fie de sine, stătătoare, independenţă ce ar fi fost nu numai în folosul sârbilor, ci ar fi pus şi o stavilă încercărilor Romei de a se infiltra în Balcani.
La 6 decembrie 1219, la Niceea, sfântul Sava a fost uns arhiepiscop al Bisericii Sârbe care îşi dobândea astfel autonomia. Peste o sută şi mai bine de ani Biserica Serbiei avea să ajungă autocefală şi să aibă un patriarh al ei.

Sava, acum arhiepiscop al Serbiei, a mers cu corabia la Tesalonic. Acolo, la mănăstirea Filocalos, a tradus din greceşte în slavonă, împreună cu micul său sobor, Nomocanonul Sfântului Fotie cel Mare din veacul al IX-lea, texte cuprinzând canoanele celor şapte sinoade ecumenice, comentarii de ale marilor cărturari medievali, învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi felurite edicte ale împăratului Justinian. Această lucrare de mare însemnătate a fost temelia întregii aşezări canonice a Bisericii Serbiei.
Întors în ţară cu aceste izbânde, Sava a fost întâmpinat cu braţele deschise de fratele său Ştefan. Primul său drum a fost la mănăstirea Studeniţa, spre cinstirea părintelui său, Sfântul Simeon, ale cărui moaşte izvorau acum din nou mirul. Apoi, a aşezat scaunul arhiepiscopal la mănăstirea Zica, ctitoria lui Ştefan, făcând din această mănăstire un centru bisericesc dar şi politic. La sărbătoarea înălţării a anului 1220, l-a încoronat aici pe fratele său Ştefan ca cel dintâi rege al Serbiei. Această ungere a fost sfârşitul oficial al legăturilor dinastiei Nemania cu Apusul. Ştefan rămâne în istorie cu numele: Regele Ştefan, Întâiul-încoronat. El a murit la sfârşitul anului 1228, după ce a primit şi el tunderea în monahism şi numele Simon.
În primăvara lui 1234, Sfântul Sava s-a pregătit pentru o lungă şi însemnată călătorie în ţara Sfântă. Spre uimirea tuturor, înainte de plecare a părăsit scaunul arhiepiscopal, lăsând într-însul pe ucenicul său Arsenie, ales de soborul episcopilor sârbi la îndemnul lui; alegerea a fost întărită de patriarhul împărătesc din Niceea.
Cine ar fi putut bănui că marele Sava, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, a asigurat astfel pe mai departe autonomia Bisericii Serbiei? El nu avea să se mai întoarcă viu în ţara sa.
Întorcându-se din pelerinajul la Locurile Sfinte, Sfântul Sava s-a oprit la Târnovo, fiind primit cu mare cinste de ţarul Ioan Asan II şi de întreaga Biserică bulgară. A slujit Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a apei la Bobotează, iar numai opt zile mai târziu, la 14 ianuarie 1235, în vârstă de şaizeci de ani, avea să moară, plâns de toată lumea. A fost îngropat ăn biserica din Târnovo.
După doi ani moaştele sale au fost aduse în Serbia, cu alai de sărbătoare, şi aşezate la mănăstirea Mileşeva. Această mănăstire, vestită pentru frumuseţea icoanelor şi a frescelor sale, şi-a dobândit o slavă neasemuită după aşezarea într-însa a moaştelor Sfântului Sava. Mii şi mii de pelerini de pretutindeni veneau să se închine aici dumnezeiescului Sava, care a şi fost canonizat de Biserica Serbiei în 1253.

În răstimp de două veacuri Serbia a ajuns la o asemenea putere în Balcani, încât la anul 1346 (care este şi anul când Biserica Serbiei şi-a dobândit autocefalia) regele Serbiei Duşan primea titlul de: „Împărat al sârbilor, grecilor, bulgarilor şi albanezilor�.
Doar patruzeci de ani mai târziu, această fală se va stinge; Serbia va pierde pentru mai bine de jumătate de mileniu orice slavă pământească, rămânând să străbată veacurile la lumina candelelor creştine, în întunecatele Catacombe ale stăpânirilor străine.
La 15 iunie 1389 s-a dat la Kossovo – „Câmpia Mierlelor� – marea luptă între oastea creştină a ţarului Lazăr şi armiile păgâne ale sultanului Murad. Cântecele populare sârbe ne spun că, în ajunul bătăliei, a zburat de la Ierusalim la Kossovo un şoim, ţinând în gheare o rândunică; dar nu e o rândunică, ci chiar o scrisoare de la Măicuţa Domnului! Ea îl pune pe Lazăr să aleagă între împărăţia lumească şi cea din ceruri, câştigată cu preţul martiriului. Lazăr a ales. Înainte de luptă, evlaviosul domn, s-a jmpărtăşit împreună cu toată oştirea şi aşa au mers cu toţii la sigură pieire. Însă locul unde a curs, împotriva lepădării de Hristos, atâta sânge creştin, nu este locul unei înfrângeri, ci al unei jertfe – pecetea libertăţii în duh, nepieritoare, a Serbiei ortodoxe.



[ Edited Sat Mar 28 2015, 12:32PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Sun May 13 2012, 03:54PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA CELIJE


Manastrea Celije este o veche manastire ortodoxa din Serbia. Manastirea se afla la o distanta de aproximativ 6 kilometri sud-vest de Valjevo, pe malul stang al raului Gradac. Raul Gradac izvoraste de la poalele muntilor Povlen, dupa cativa kilometri el disparand in subteran, pentru a iesi din nou la suprafata, in apropierea localitatii Bogatici, putin mai sus de Manastirea Celije.

Biserica centrala a manastirii este inchinata Sfantului Arhanghel Mihail. Numele manastirii, anume "celije", este posibil sa vina de la multele "chilii" sihastresti sapate in muntele de deasupra manastirii.
Manastirea Celije se afla la mica distanta de Manastirea Lelic, unde se pastreaza Moastele Sfantului Nicolae Velimirovici. Manastirea Celije a fost ctitorita in secolul al XIII-lea, de catre regele sarb Dragutin Nemanja (1282-1316), ea fiind reconstruita undeva in secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, nu se stie insa cu certitudine nici ctitorul, nici data exacta a zidirii manastirii. O legenda locala marturiseste cum trei frati din dinastia regala Nemanja au construit in aceasta zona fiecare cate o manastiri: Manastirea Celije, Manastirea Jovanje si Manastirea Pustinja.
In orice caz, cel mai probabil este ca manastirea a fost construita in vremea domniei regelui Stefan Lazarevic (1389-1427), intr-o perioada de renastere sociala si religioasa din vestul Serbiei. In acea vreme, localitatea Valjevo era resedinta mitropolitana a episcopului, iar biserica episcopala se afla in Manastirea Celije.

Manastirea de la Celije a fost atacata de mai multe ori, de-a lungul vremii, de fiecare data ea fiind reconstruita la fel de frumoasa. In vremea dominatiei otomane, manastirea a fost incendiata de mai multe ori, de fiecare data ea fiind reconstruita dupa modelul initial. Cel mai renumite preot din acea perioada a fost Danilo Vukasinovic, care a luat parte si la intalnirea conducatorilor sarbi, in Belgrad, in anul 1733.
In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, trupele sarbilor si ale autriecilor erau infrante de catre turci. Sarbii au migrat inspre nord, condusi fiind de catre arhiepiscopul Arsenie al IV-lea Jovanovic.In anul 1739, langa Manastirea Celije, cateva mii de familii de sarbi au fost masacrate de catre turci. De atunci, localitatea cu pricina a ramas cunoscuta sub denumirea de Lelici, "lelek" insemnand "plangere", "tanguire".

In cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, calugarii din Manastirea Celije au participat la revolta populara condusa de Koca Kapetan, motiv pentru care turcii au ars manastirea din temelii, in anul 1791. La scurta vreme insa, sarbii au reconstruit manastirea, atunci avand drept staret pe Hadzi Ruvim.In anul 1804, clerul din Manastirea Celije a luat parte la organizarea Primei Revolutii Sarbe, sub Karadjordje. In manastire se vede si astazi mormantul decelui Ilija Bircanin, omorat de turci in anul 1804, alaturi de alti mari conducatori sarbi.
In anul 1810, turcii au incendiat din nou manastirea, sarbii reconstruind-o insa in anul 1811, cu ajutorul armenilor instariti din Valjevo. Cupola bisericii a fost construita in stilul armean, dupa dorinta unora dintre ctitorii cei mai de pe urma.Intre anii 1804-1813, Manastirea Celije a gazduit Spitalul militar Karadjordje. Mai tarziu, in Serbia eliberata a lui Milos Obrenovic, o Scoala elementara a functionat in manastire. Scoala a fost cinstita si cu prezenta aici a Sfantului Nicolae Velimirovici, unul dintre cei mai mari sfinti si oameni de cultura ai secolului al XX-lea.

In cadrul Primului Razboi Mondial, austriecii au daramat manastirea. Fiind reconstruita, aceasta va fi din nou daramata, in cadrul celui de-al Doilea Razboi Mondial.Dupa terminarea razboiului, manastirea a fost reconstruita si populata cu o obste de maici. Acestea au cules toate oasele si ramasitele umane gasite pe teritoriul manastirii, urme ale vitregiilor vremii, le-au spalat cu vin si le-au asezat intr-o micuta cripta, chiar in curtea manastirii. Cripta este de forma cubica, deasupra avand un turnulet de lemn.
Sfantul Iustin Popovici, renumitul teolog sarb, a vietuit in Manastirea Celije intre anii 1948 si 1979, cand s-a si mutat la Domnul. Avva Iustin a fost unul dintre cei mai mari teologi ortodocsi ai vremii sale, cat si unul dintre intemeietorii Societatii Sarbi de Filosofie.

Biserica din Manastirea Celije, inchinata Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, are forma unei basilici bizantine. Tavanul bisericii, inaltat la inaltimea de 11 metri si domul cu noua laturi, inchipuie cele noua ranguri arhiepiscopale.
Ultima restaurare a manastirii si a bisericii a avut loc in anul 1936. Intregul ansamblu monahal este imprejmuit cu un gard de lemn. Langa aceasta se afla o veche clopotnita si cateva morminte foarte vechi, printre care si cel al lui Ilija Bircanin. In partea sudica a bisericii celei mari se afla mormantul Sfantului Iustin Popovici.

Cladirea de chilii este o sinteza de arhitectura sarba si bizantina. Intr-o laterala a acesteia se afla un mic paraclis, inchinat Sfantului Ioan Gura de Aur. Astazi, maicile din obstea manastirii se ocupa cu zugravirea de icoane si cu publicarea de carti duhovnicesti.

Interiorul bisericii nu prezinta nici o fresca. Pe peretii acesteia sunt asezate insa icoane vechi si noi. In manastire se pastreaza o veche Biblie, care a apartinut odata conducatorului religios sarb Prota Mateja Nenadovic.








[ Edited Wed Apr 23 2014, 06:05PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Sun May 13 2012, 04:47PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA MILESEVA


Manastirea Mileseva - Milesheva - este o manastire ortodoxa deosebita, aflata la numai 6 kilometri de localitatea Prijepolje, in partea sud-vestica a Serbiei. Ansamblul monahal de la Milesava se afla asezat pe valea raului omonim, intr-un cadru pitoresc spectaculos.

Manastirea de la Mileseva este astazi unul dintre cele mai puternice centre duhovnicesti din Serbia. Aceasta manastire a fost intemeiata de catre domnitorul Vladislav, in perioada anilor 1234-1236, ca urmare a dragostei si credintei lui statornice. In anul 1236, domnitorul Vladislav a mutat Moastele Sfantului Sava al Serbiei, unchiul sau, din localitatea bulgara Tarnovo, unde a adormit in Domnul, in ctitoria sa de la Mileseva.Un al doilea eveniment important s-a petrecut in anul 1377, cand in biserica monahala din Mileseva a avut loc incoronarea lui Tvrtko I ca domnitor al Serbiei si Bosniei.

In secolul al XV-lea, manastirea de la Mileseva a gazduit scaunul episcopal al Mitropoliei din regiune, aici sezand episcopii din Dabar si Bosnia. In anul 1459, turcii au incendiat manastirea, aceasta fiind reparata si restaurata cativa ani mai tarziu.La inceputul secolului al XVI-lea, in manastire a functionat un important centru tipografic si de copiere a manuscriselor. De aici au iesit multe carti liturgice si bisericesti. In prima jumatate a secolului al XVI-lea, prima carte de slujba avea sa fie lucrata in atelierul de la Mileseva. In incinta acestei manastiri a functionat si una dintre cele mai vechi scoli din regiune.

In anul 1594, turcii au luat din Manastirea Mileseva nepretuitele Moaste ale Sfantului Sava al Serbiei, au mers pe dealul Vracar, in Belgrad, si le-au incendiat in mod public, ca semn al urii lor fata de credinta crestina si ca masura de infricosare a sarbilor. Prin aceasta batjocorire, Sfantul Sava a fost numit si „martir dupa moarte�. Aceasta batjocorire a fost ordonata de sultanul albanez Sinan Pasha.

In pronaos se pastreaza racla in care au fost asezate aceste sfinte moaste.!

Datorita sprijinului oferit de calugarii manastirii, in cadrul unei revolte populare sarbe, impotriva turcilor, in anul 1688, aceasta a fost incendiata de turci. In vremea patriarhului Macarie Sokolovic (1557-1571), dupa ce Patriarhatul Serbiei fusese deja reinfiintat (in anul 1557), manastirea a fost amplu renovata si reparata. Acum se va zidi pridvorul exterior, care se va si zugravi in fresca.

Mai multe lucrari de restaurare au avut loc si in anul 1863, dupa mai multe demolari partiale ale turcilor. Manastirea Mileseva a fost vizitata de multi pelerini renumiti ai istoriei. Aceasta a fost sustinuta, prin donatii, si de catre mai multi domnitori straini, printre care Ivan al IV-lea cel Groaznic, al Rusiei, alaturi de domnitori valahi si moldoveni.In perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, biserica cea mare a fost folosita pe post de grajd pentru animale. Din punct de vedere arhitectural, biserica cea mare de la Manastirea Mileseva, inchinata Inaltarii Domnului la Cer, de pe Muntele Tabor, apartine Scolii Raska. Acest stil arhitectural a aparut intr-o perioada de puternice influente apusene asupra artei bizantine.

Aspectul exterior actual al bisericii dateaza din anul 1863, cand aceasta a fost partial retusata si modificata. Planul bazei acestei biserici este unic; nava acesteia, singura existenta, se largeste dinspre vest inspre est, astfel incat in capatul ei de rasarit, biserica se termina cu trei abside. Domul cel mare, asezat pe naos, se sprijina pe o serie de arce, asezate in forma de scara. Pridvorul bisericii a fost adaugat acesteia in anul 1236. Deasupra acestuia, in cadrul unei reparatii din secolul al XIX-lea, a fost zidit un al doilea dom, ma mic decat cel de pe naos.

Frescele din biserica manastirii se numara printre cele mai reusite din acea perioada; este renumita scena in care este infatisat „Ingerul Alb�, sezand la usa mormantului si anuntand femeilor mironosite Invierea.
Ingerul Alb de la Mileseva a ajuns un simbol national al Serbiei, el fiind asezat si pe emblema Natiunilor Unite. In cadrul primei transmisiuni video prin satelit, intre Europa si America de Nor, avuta loc in anul 1963, printre cele cateva imagini transmise, s-a numarat si „Ingerul Alb� din Manastirea Mileseva.

Cele mai vechi fresce din biserica au fost lucrate in jurul anului 1230. Celelalte randuri de fresca dateaza din perioada dominatiei otomane, fiind gasite mai ales in pronaos.

Se spune ca aceste fresce de secol XIII reprezinta culmea picturii in fresca din Europa acelei vremi.

Frescele infatiseaza sfinti episcopi (in Sfantul Altar), sfinti militari si martiri (in naos si pronaos) si sfinti cuviosi si calugari (in pridvor). Registrul superior din naos infatiseaza scene din viata Mantuitorului Iisus Hristos. Sub scena Invierii Domnului, pe peretele sudic din pronaos, domnitorul Vladislav este infatisat inaintea Mantuitorului, ca si ctitor, condus fiind de Maica Domnului.

Familia domneasca Nemanja este infatisata si ea, in partea nord-estica a pronaosului: Stefan Nemanja, infatisat sub chipul de calugar, Simeon; Sfantul Sava, primul Arhiepiscop al Serbiei; Stefan cel Intai-Incoronat, ca domnitor, alaturi de fiii sai, Radoslav si Vladislav. Frescele din pronaos si din capela adiacenta au fost zugravite si ele, probabil, intre anii 1230-1240. Acestea infatiseaza Judecata de Apoi si viata catorva sfinti.

In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, biserica de la Mileseva a fost repictata cu un nou strat de fresca, din care se mai pastreaza numai Cina cea de Taina, asezata sub domul Sfintilor 40 de Mucenici, in capatul nord-vestic. Aceste fresce au fost afectate puternic de un incendiu, insa au avut uriasul merit de a fi protejat stratul de fresca original, aflat sub ele.



[ Edited Sat Mar 28 2015, 12:33PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Fri May 18 2012, 11:49AM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA MORACA


Manastirea Moraca se afla in regiunea Kolasin, Muntenegru. Aflata intr-o zona bogata din punct de vedere istoric si cultural, manastirea este de departe cel mai important monument de acest fel. Manastirea este asezata in Valea Moraca, pe drumul ce leaga Kolasinul de Podgorica de Nord.
Manastirea este renumite in primul rand pentru minunatele ei fresce, opere ale celor mai mari zugravi ai vremii, monahi athoniti si pictori sarbi; acestea au supravietuit pana astazi, desi unele doar in parte, iar altele cu adaugiri mai noi. O inscriptie de pe fatada vestica aminteste anul si ctitorul bisericii: anul 1252, Stefan. Situata pe malul drept al raului Moraca, manastirea a fost contruita in anul 1252, de catre Stefan, fiul lui Vukan si nepotul marelui ctitor sarb Stefan Nemanja, si fondatorul dinastiei regale sarbesti Nemanjice.

Potrivit unei legende locale, piatra necesara zidirii manastirii a fost luata dintr-un loc special, aflat la o distanta enorma fata de manastire. Piatra galbena a constructiilor monahale din Moraca a fost transportata intr-un mod original, si poate chiar unic: localnicii s-au insirat, unul langa celalalt, pe o distanta de zeci de kilometri, piatrele fiind date din mana in mana, din Tusine pana in Valea Moraca.
Complexul monahal de la Moraca cuprinde doua biserici si cateva cladiri anexa. Biserica centrala este inchinata Adormirii Maicii Domnului, Biserica cea mica este inchinata Sfantului Ierarh Nicolae, iar cladirile anexe alcatuiesc chiliile si arhondaricul. Curtea manastirii este imprejmuita cu un inalt zid de piatra, cu doua porti de acces.

Biserica centrala a manastirii a fost daramata in in secolul al XV-lea, fiind reconstruita in urmatorul secol. Biserica este foarte incapatoare, avand o nava centrala terminata cu o absida si prezentand doua strane laterale. Aceasta a fost construita in stilul bisericilor din Raska, avand o absida adanca in capat si un dom central. Peretii tencuiti sunt acoperiti cu fresce, iar intrarea centrala este construita in stil romanic.
Frecele bisericii centrale dateaza din secolele XIII-XIV si XVI-XVII. Frescele din secolul al XIII-lea sunt cele care atrag in mod deosebit atentia pelerinului, ele distingandu-se de celelalte prin calitatile lor artistice si prin expresivitatea neegalata a Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul. Viata Sfantului Ilie, intruchipand un numar de 11 scene, este un ciclu unic medieval. Din ansamblul iconografic initial, doar mici portiuni de fresca au supravietuit pana in ziua de astazi, acestea fiind localizate in special in "diakonikon"; aici se afla celebra reprezentare a Sfantului Prooroc Ilie.

Restul frescelor de secol XIII au avut de suferit in prima jumatate a secolului al XVI-lea, cand turcii au devastat manastirea. Indepartandu-i-se aciperisul, biserica a fost spalata de ploi, fresca acesteia fiind avariata iremediabil.
Alaturi de scenele din viata Proorocului Ilie, din secolul al XIII-lea se mai pastreaza inca si alte fresce. Dintre acestea, mai amintim cateva: Profetii Vechiului Testament, Drept slavitorii Imparati sarbi, Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, alaturi de alte cateva.

Un nou vestmant de fresca, al unor pictori anonimi, va impodobi Manastirea Moraca incepand cu anul 1574. In prima jumatate a secolului al XVII-lea, mai multi zugravi renumiti iau parte la restaurarea si completarea frescelor din biserica. Printre acestia s-au aflat si parintele Strahinja din Budimlje, care a impodobit partea superioara a Proscomidiarului, si George Mitrofanovic, care picteaza fatada vestica a bisericii, in anul 1616.Mitrofanovic este unul dintre cei mai renumiti pictori sarbi, el vietuind in Manastirea athonita Hilandar.

Zugraful de la Manastirea Hilandar este si cel care a infiintat in Manastirea Moraca scoala de pictura monahala, a carei influenta a inceput sa se imprastie rapid in zona. Aceasta scoala de pictura este considerata a fi una dintre cele mai valoroase achizitii ale artei bizantine.
Cat priveste culoarea, picturile din Moraca intrec cu mult lumina celor din Manastirea Studenica si Manastirea Milesevo. Frescele din Moraca reprezinta o victorie a stilului asa-numit plastic, ele indeplinind si rolul de initiatoare ale acestui stil in zona.

In anul 1604, pictorul "popa Strahinja" din Budimlje picteaza si partea superioara a pridvorului din Manastirea Piva. Intr-unul dintre cele mai bune locuri de pe peretii interiori ai bisericii din Piva, pictorul Strahinja a pictat "Imnul Acatist" al Maicii Domnului.

In anul 1639, marele pictor Kosma isi aduce si el aportul in Manastirea Moraca, imbracand in fresca Biserica cea mica a Sfantului Ierarh Nicolae. Trei ani mai tarziu, el va impodobi si peretii Paraclisului Sfantului Stefan.
Pictorul Kozma este unul dintre pictorii sarbi despre care nu se stiu foarte multe lucruri; el si-a semnat lucrarile cu un nume criptat, citit de obicei sub forma de "Kozma". Pictorul Kozma este identificat, nu de putine ori, cu pictorul Jovan; acesta a respins toate influentele Scolii Cretane de pictura, intalnite in lucrarile lui George Mitrofanovic, si a ramas fidel intru toate profesorului sau, maestrul Longhin. Pictorului Kozma-Jovan ii sunt puse in seama o serie de minunate fresce din perioada anilor 1605-1632.

Acestea se afla imprastiate prin mai toate marile sfinte locasuri sarbesti ale vremii: in Manastirea Moraca, Manastirea Hilandar, Manastirea Decani, Manastirea Piva si in alte biserici mai mici.

Cele mai recente fresce din Moraca sunt cele realizate de catre maestrii Scolii de Pictura din Kotor. La inceputul secolului al XVIII-lea, zugraful Dimitrie picteaza pentru manastire icoana hramului, Adormirea Maicii Domnului, iar fiul acestuia picteaza icoana-sinaxar a Sfantului Ioan Botezatorul.

Pe langa frumoasele fresce, de un deosebit interes sunt si icoanele asezata in stanga si in dreapta iconostasului: icoana Sfantului Sava si icoana Sfantului Luca sunt asezate printre cele mai valoroase icoane pictate din intreaga Peninsula Balcanica. Aceeasi mari pictori, deja mentionati, au au impodobit si iconostasul sculptat al bisericii centrale.

Sfintele Moaste nu lipsesc nici ele din acest loc de inchinaciune si liniste. Astfel, manastirea pastreaza cu mare evlavie "manas Sfantului Haralambie".

Alaturi de aceasta, se mai gasesc si vechi cruci gravate si o cristelnita de Botez, lucrata in marmura, considerata a fi chiar cea in care a fost botezat Sfantul Sava.
De un deosebit interes se bucura Sfanta Cruce pastrata in Sfantul Altar, lucrata in lemn de nuc in secolul al XVI-lea; conform unei legende locale, la aceasta s-a lucrat timp de 11 ani.

Din trezoreria maretei manastiri de odinioara, astazi se mai pastreaza doar unele obiecte liturgice si carti liturgice. Printre cartile cele mai de seama ale muzeului monahal se numara copia unui "Octoih pe o voce".







[ Edited Sat Mar 28 2015, 12:36PM ]
Back to top
MiroslavPetras
Sat Jun 02 2012, 02:22PM

Joined: Sun Mar 22 2009, 07:38PM
Posts: 169
MANASTIREA CETINJE


Manastirea Cetinje este o manastire ortodoxa sarbeasca aflata in localitatea Cetinje din Republica de Muntenegru. Asezata la poalele muntelui Orlov Krs, pe locul unde odinioara s-a aflat curtea domneasca a lui Ivan Crnojevic, manastirea a fost ctitorita in anul 1701. La zidirea actualei manastiri s-au folosit mai multe pietre si materiale de constructie de la manastirea ruinata Crnojevici.

In scurt timp de la infiintare, manastirile din Muntenegru au devenit, adevarate centre spirituale, culturale si sociale. Actuala manastire de la Cetinje, cunoscuta si sub denumirea de "Manastirea Sfantului Petru" sau "Noua manastire Cetinje", este un simbol al spiritualitatii din Muntenegru, al iubirii de libertate si cunoastere.
Vechea manastire Cetinje a fost tot o manastire sarbeasca. Construita de catre domnitorul Ivan cel Negru, in anul 1484, aceasta a fost sfintita in ziua de 4 ianuarie 1485. Aceasta era localizata in locul numit Cipur, biserica ei fiind inchinata tot Nasterii Maicii Domnului. In anul 1692, in cadrul Razboiului Morean, armata venetienilor (sau otomanii) a daramat manastirea medievala.

Se crede ca vechea biserica monahala era lunga de 20 de metri si lata de 6 metri, dupa cum reiese din schitele originale ale manastirii, semnate de inginerul venetian Barbieri. Intr-o miniatura pastrata intr-un vechi Octoih, se vede cum vechea manastire avea o biserica in forma de basilica, cu trei nave si cu o cupola pe nava centrala, impodobita in exterior cu motive renascentiste. In jurul vechii manastiri se intindea un complex de 1.400 metri patrati, cu alte doua biserici mai mici si un han.

Aflata astazi in localitatea omonima, Manastirea Cetinje este scaunul episcopal al Mitropoliei de Muntenegru. Vrandu-se a fi un puternic centru istoric si cultural, manastirea a fost zidita intre anii 1701-1704, de catre printul-episcop Danilo I Petrovic, intemeietorul dinastiei Petrovic, pe locul fostei curti a lui Ivan cel Negru.
Manastirea Cetinje a fost daramata de mai multe ori, de catre turcii cei pagani, insa de fiecare data ea a fost reparata si reconstruita. De fiecare data, reparatiile au fost efectuate la manastire in functie de liniile reliefului pe care aceasta este zidita.

Ultimele reparatii au avut loc intre anii 1925-1927. In centrul manastirii se afla biserica, inchinata Nasterii Maicii Domnului. In aceasta se afla un frumos iconostas, sculptat in lemn, lucrare a unor mesteri greci, datand de pe la jumatatea secolului al XIX-lea.
In absida sudica a bisericii se afla racla cu Moastele Sfantului Petru de Cetinje, iar in apropierea intrarii in biserica se afla mormintele ce pastreaza trupurile a doua mari personalitati nationale: printul Danilo si marele duce Mirko, tatal lui Nicolae I Petrovic.
Traind intre anii 1841 si 1921, el a fost numit rege al Muntenegru-lui, in anul 1910. Intreaga lui politica s-a axat pe ideea restaurarii Imperiul Sarb. El se vedea pe sine drept un al doilea imparat Dusan, vrednic urmator al tronului Serbiei medievale. Marele razboi din anii 1876-1878 a fost vazut drept razbunarea lui pentru lupta din Kosovo, din anul 1389.

In partea nordica a bisericii, langa stanca muntelui se afla chilia Sfantului Petru, iar inspre sud se afla doua randuri de chilii etajate. In chilia numita "a lui Njegos" se afla amenajat muzeul manastirii, care este unul dintre cele mai bine organizate muzee din Muntenegru.
In manatire a functionat si prima scoala elementara din Muntenegru. De asemenea, in incinta manastirii, printul-episcop si poet Petru Petrovic Njegos (1813-1851) a infiintat si a condus activitatea unei tiparnite si a unei turnatorii de ghiulele de tun din zinc.
In biserica manastirii mai sepastreaza si alte odoare sfinte, printre care: Mana cea dreapta a Sfantului Ioan Botezatorul, trupul lui Petru II Petrovici Njegos, coroana lui Stefan Uros IV Dusan, imparatul medieval al Serbiei.
MANASFANTULUI IOAN BOTEZATORUL -MANA CARE L-A BOTEZAT PE MANTUITORUL HRISTOS !

In data de 7 ianuarie, Biserica Ortodoxa praznuieste atat Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, cat si aducerea mainii sale drepte, din Antiohia la Constantinopol. Potrivit traditiei, Inaintemergatorul Domnului a fost inmormantat in cetatea Sevastia din Samaria. Sfantul Evanghelist Luca dorind sa mute trupul lui Ioan de aici in Antiohia, nu a reusit sa obtina si sa mute decat mana dreapta a sfantului.
Istoricii Teodoret si Rufinus mentioneaza ca mormantul Sfantului Ioan Botezatorul a fost profanat in 362, in timpul imparatului Iulian Apostatul, o parte dintre moaste fiind arse. Cealalta parte a fost dusa in Ierusalim, apoi in Alexandria, unde, la 27 mai 395, a fost asezata in biserica ce ii poarta numele.
Cronica lui Ioan Skylitzes (istoric bizantin din secolul al XI-lea) afirma ca mana dreapta a Sfantului Ioan Botezatorul a fost mutata in 956 din Antiohia la Constantinopol de catre imparatul Constantin VII Porfirogenetul (913 – 959), pentru a fi depusa intr-una dintre capelele Marelui Palat, mai precis, in biserica Maicii Domnului Peribleptos.

La sfarsitul secolului al XII-lea, Antonie de Novgorod, Arhiepiscop rus aflat in pelerinaj la Constantinopol, mentioneaza in scrierile sale, tot ceea ce cuprinde tezaurul acestei biserici, amintind si mana dreapta a Sfantului Ioan Botezatorul.
Potrivit lui Du Cange, in 1263, Othon de Cicon, atesta prezenta unei particele din mana dreapta a Sfantului Ioan, la Abatia Citeaux in Franta. Othon a asigurat refugiu lui Baudouin II, imparatul latin de Constantinopol, in 1261. In schimbul unei sume de bani, imparatul i-a oferit acestuia particle din sfintele moaste.
De la anul 1404, dateaza marturia unui ambasador spaniol, Clavijo, care atesta faptul ca, mana sfanta, inca se mai afla in biserica Maicii Domnului Peribleptos din Constantinopol. Dupa caderea Constantinopolului (1453), mana Sfantului Ioan Botezatorul, impreuna cu alte odoare, au fost confiscate de turci si pastrate in trezoreria imperiala.

In anumite dosare fiscale turcesti, pastrate in arhivele Topkapi si ale Ministerului Turc, se aminteste ca in 1484, mana Sfantului Ioan a fost trimisa Ordinului Ospitalierilor din Rodos, prezenti pe insula, din timpul primului sfert al secolului al XIV-lea, de catre sultanul Baiazid II (1481-1512), pentru a le castiga bunavointa. Acestia au dus-o in insula Malta, unde si-au stabilit sediul.
La anul 1799, a urmat transferul mainii sfinte din insula Malta in Gatchina (Rusia). Mutarea s-a datorat faptului ca imparatul rus Paul I (1796-1801) devenise marele maestru al ordinului maltez dar si amenintarii razboiului lui Napoleon. Evenimentul e pomenit in sinaxarele ruse in ziua de 12 octombrie.
Din 1799 moastele sfinte au apartinut tarilor rusi, dar au fost scoase din tara de catre Maria Fiodorovna in 1917 pentru a o feri de furia anti-crestina a bolsevicilor. Din acel moment, mana dreapta a lui Ioan Botezatorul a fost pastrata in Germania, Iugoslavia si, in prezent, in biserica Manastirii Cetinje din Muntenegru.

In luna iunie a anului 2006, pentru o perioada de doua saptamani, mana dreapta a Sfantului Ioan Botezatorul s-a intors in Rusia. Sute de mii de pelerini s-au inchinat la sfintele moaste in catedrala cu hramul Hristos Mantuitorul din Moscova.
Dupa Moscova si Nijni Novgorod, sfntele moaste au fost expuse spre inchinare la Ecaterinburg, Rostov, Minsk, Saint-Petersbourg si la Kiev (Ucraina).
In data de 16 iulie moastele s-au intors in Muntenegru


In manastire mai sunt inmormantati si urmatorii oameni de vaza din dinastia Petrovic: printul Danilo Petrovic, impreuna cu sotia lui, Darinka, si cu fiica lor, Olga; marele duce Mirko Petrovic; episcopul Sava Petrovic, cat si multi altii.


[ Edited Sat Mar 28 2015, 12:36PM ]
Back to top
Mergi la pagina  [1] 2
Moderators: admin, MiroslavPetras

Jump:     Back to top

Syndicate this thread: rss 0.92 Syndicate this thread: rss 2.0 Syndicate this thread: RDF
Powered by e107 Forum System